tarfulitzele condeiului

Probabil ca este ultimul post pe care il scriu pe acest blog. Nu demult, am dat pe net peste intrebarea: credeti ca bloggerii sunt de fapt niste jurnalisti frustrati? Uitandu-ma la blogul meu, chiar asa era. Mi-am aruncat aici nemultumirile si crizele de nervi. Dar cred ca asta va fi ultima pentru ca vreau un blog nou, cu un concept, m-am saturat de prezenta lada veche de gunoi. In plus, e deja arhiplina de foi mizerabile. Aceasta este ultima mizerie postatata aici. S-ar putea sa ma razgandesc, sunt destul de comoda ca sa incep un alt lucru nou. Cred insa ca o sa incerc. Pana atunci, arunc aici o noua criza care m-a facut sa mai fumez cateva pachete de tigari.

La baza crizei mele de acum, sta o tarfulitza. E o tarfulitza cu ocupatie onorabila: scrisul. Dar nu toti taranii care ajung sa manance caviar se transforma in domni. La fel e si cu tarfele. Atunci cand un om ajunge la concluzia ca nu poate fi nici actor, nici pictor, nici sculptor, nici muzician, ca nu-i ajunge talentul, ca ii trebuie si cateva cunostinte tehnice, dar vrea al naibii de mult sa faca si el pe artistul, ii mai ramane doar scrisul. Asta-i arta tuturora. Nu ai nevoie de studii, talentul e ceva relativ si usor de inchipuit, tastele si pixul functioneaza si fara sa inveti sa le folosesti, cliseele sunt de ajuns pentru toti si daca falsezi prea putini sunt cei care se prind. Tastatura nu e clavecin. Condeiul nu are finetea fluierului. Si poate ca isi va vinde scrisul mai ieftin. De obicei, tarfelor le e foame. Aici nu vorbim de curve de lux. Aici vorbim de mahalaua literelor abjecte, de fatucile intolite in zdrente, purtandu-si drept podoaba rasul lor strident. Aici vorbim de tarfele ce se umilesc pentru a le fi publicate zamislirile infectate inca din fasa primei hieroglife. Umilinta lor gaseste repede dosuri comod asezate in jilturile incepturilor de casete redactionale (sau ale editurilor deschise peste noapte!), dosuri pe care aceste tarfe ale condeiului le umplu repede cu balele lor purtand inca microbii fostelor dosuri care si-au pierdut intre timp jilturile pentru ca li s-au inchis pravaliile de unde pornesc in lume publicatii viu colorate. Daca te afli prin preajma unui astfel de jilt functional, o sa vezi cum vin plecate tarfulitzele, mai ceva decat Magdalena cersind mantuire. O sa le vezi mai des acum, cand criza le-a taiat multora dintre ele ratia la paine neagra. O sa te scarbeasca si o sa se pricopseasca ele cu toate materialele pe care ai refuzat sa le scrii. O tarfa a condeiului nu e deranjata sa scrie despre manelisti. Nici despre sentimente. ro. Asta e treaba ei. O tarfa a condeiului scrie “p…” si “p…” atunci cand nu mai stie ce sa mai scrie. Si de obicei nu stie ce sa mai scrie. Se incapataneaza. De foame si de snoaba ce e. Pentru ea, umilinta inseamna sa cureti covoare, in genunchi, nu sa te tarasti in genunchi pana la coaja de pagina care ti se arunca. Nu. Unei tarfe a condieului trebuie sa ii propui subiecte. Ea nu are idei. Poate sa-ti propuna sa scrie despre jucarii sexuale. Oricum, nu-i poti cere sa scrie despre disparitia unei specii sau despre aparitia unor obiecte biometrice in spatiul nostru precar. O sa o rogi sa scrie despre neveste si amante si nu o sa fie in stare sa mazgaleasca decat ca prima face cozonaci si a doua impodobeste singura un brad. Genial, coane Trahanche, nici originalitatea ta indeajuns ciopartita de maestrul Caragiale nu o poate intrece in micime pe cea a tarfulitei de condei. Pacat ca a murit Caragiale. de-ar fi trait el vesnic, cred ca tare ne-am mai fi distrat pe criza asta de bani si de spirite inalte!

 - va urma (dupa o pauza de tigara ca simt nevoia; si stiu ca tine scuza asta!) -

povestea celor 10 case-nchiriate

la 1 octombrie, am intrat in anul V de bucuresti. pe 3 octombrie, am intrat in cea de X-a locuinta a mea in bucuresti. am stat in atatea case cu chirie, cat sa pot scrie un roman fluviu despre spatiile prin care am trecut. pasager de bucuresti, care crede ca e vremea sa-si recapituleze traseul!

partea I: katy

am ajuns in capitala intr-o zi insorita de toamna, am stationat intr-o casa din militari. pana si taximetristul avusese nevoie de harta ca s-o gaseasca. m-a primit vioaie d-na katy, proprietareasa, cum aveam sa-i spun in cele doua luni cat urma sa raman acolo. dar ea nu trebuia sa stie ca vila ei e pentru mine doar un spatiu de tranzit foarte limitat ca timp. katy m-a cazat la mansarda, unde am gasit o moldoveanca imbracata ponosit, nu intelegeam nimic din ce spunea, desi studiase Literele in Iasi, iar acum era masteranda a aceleiasi facultati, aici, in bucuresti. nici nu mai stiu cum o chema. camera avea doua paturi de lemn trist, un tavan gaurit, suspendat mult prea aproape de podea, o masa mizera pe care katy intinsese o musama pe care m-am grabit s-o ascund sub patul meu prafuit. apoi am plecat prin piata cu ieseanca cea de ne-nteles graitoare. mi-am cumparat niste pijamale portocalii sa dau o dara de culoare noii mele locuinte stranii. caci mirosea a praf si a umed casa lui katy. si proprietareasa avea parul negru, interminabil de negru, si-l tinea intr-un coc greu sau intr-o coama netesalata. altfel era o femeie frumoasa, pe care nu am vazut-o niciodata aranjata. fuma la greu. la fel aveam sa fac si eu inca din prima zi, imediat dupa ce mama plecase plangand ca, vai, cum sa stau eu acolo, ca nu-i de stat acolo, ca e intunecoasa camera si tavanul e gaurit si baia e infecta, si pisicile umbla in voia lor prin casa cu parter, etaj si mansarda si camere la gramada, pentru cat mai multe provinciale fara pretentii. ce cautam eu aici? dar katy a asigurat-o pe mama ca la ea e ca la vechile pensioane de fete, baietii nu pot intra decat daca dovedesc relatii stranse de rudenie, si chiar si asa, in casa ei nu ar ramane picior de barbat niciodata noaptea. doar din cand in cand mai aparea betivu’ de barbat’su, la ore tarzii, sa-i faca scandal, sa sparga ceva, s-o bata pe ea. in rest, liniste, si mieunat, si stropi de ploaie cazuti in ligheanul pe care katy mi l-a montat in camera, sub gaura din tavan, caci in prima mea noapte acolo a plouat. moldoveanca mi-a luat cu imprumut geanta de voiaj si s-a mutat chiar in noaptea aia ca deja statuse de prea mult timp la katy si pana nici ea n-a mai suportat, saraca… am stat singura vreo doua nopti in camera mea, apoi a venit o tarancuta cu par rosu si sprancene nelalocul lor, in camera de langa (prin care se intra din a mea), de 1m patrat. si a venit si colega mea, o olteanca blonda, o splendoare, pe care am botezat-o repede patzakina, nici nu mai stiu cum o chema. si asta m-a carat dupa ea in europa, unde mi-am jurat sa nu mai calc in viata mea, dupa ce mi-am achizitioant din cocina aia chinezeasca o nevralgie de toata durererea si uratenia. dar patzy si-a luat cojocel turcoaz de iarna, si cizmulitze asortate, si gentutza aurie si cate si mai cate… eu mi-am luat catrafusele si am plecat la mama, sa ma trateze ea.

-m-am plictisit, fac o pauza de tigara -

vine o vreme ca asta de acum…

e vremea schimbarilor prin redactii.

toti bloggerii scriu despre ele.

nu trebuie musai sa ai site de media.

poti sa ai doar un spatiu virtual nu neaparat cunoscut, in care sa-ti lasi impresiile de om al unei redactii.

sa scrii despre ceea ce vezi in jur, despre ce se petrece la biroul de alaturi.

sau despre ce se intampla cu tine.

despre socotelile tale cu criza sau cu una slash mai multe publicatii.

nu conteaza daca esti tanar sau trecut, cu experienta sau cu talent, ilustru necunoscut, interesant sau banal.

trebuie sa-ti versi pe net nemultumirile adunate in buzunar sau auzite aiurea, intr-un fumoar de trust.

eu nu te condamn. altii o fac. unii te citesc. unii ar spune chiar mai multe decat tine, dar tac.

exista trusturi in care deja se numara incompetentele, exista patroni care nu-si mai permit sa plateasca trantori.

pe alocuri, unii sunt dati afara pe nedrept, altii sunt tinuti pe posturi confortabile, pe acelasi nedrept, atestat in linguseli. altii pleaca de buna voie si, de cele mai multe ori, scarbiti.

diferenta dintre mine ca turnator pe net (pentru ca nu ma cred si n-am sa ma cred vreodata blogger, asa cum mi se pare penibil sa spun ca-s jurnalist!) e ca eu nu torn niciodata nimic concret. de ce? nici eu nu stiu, in momentele mele calme, ma gandesc ca e din caracter, in altele, mai razvratite, ma gandesc ca e din lasitate. de ce nu le spun in fata cui ar trebui sa le spun? pentru ca asta ar insemna sa cer ceva, n-am s-o fac, prefer sa caut pana ce voi fi multumita. poate ca nu voi fi niciodata multumita. si daca iti dezbraci orgoliul ce castigi? si daca te despoi de toate si nici macar nu reusesti sa te faci inteles? dar de ce vorbesc despre mine? am si eu nemultumirle mele, maine-poimaine vor fi devenit deja frustrari, daca deja nu or fi devenit. nu e nimic grav deocamdata in ceea ce simt pentru ca eu consider ca e normal sa fiu pe poztia pe care sunt la varsta mea; eu inca mai cred ca, odata cu vremea, voi invata mai mult, voi scrie mai mishto de atat, asta e ordinea in viata unui gazetar, la modul ideal. In cazul asta, idealul mi se pare normalitate. Anormal e sa te trezesti intr-o zi cu un post pe cap de nu poti sa-l duci, sa crezi ca ti se cuvine si sa nu incerci nici macar sa-l meriti dupa ce l-ai primit, daca inainte fusese treaba de noroc, tu n-aveai nicio vina. dar vine o vreme ca asta de acum, cand oamenii sunt dati afara si s-ar putea ca omul asta sa mai aiba o zi norocoasa si in locul lui sa fie dat afara unul mai competent, dar si cu gura mai mare. doar pentru ca acel competent considera ca n-are nevoie de linguseli, el are niscai talent si ditamai cheful de munca. si atunci, mai exista vreo linie dreapta in paralele astea trasate fara echer?

se mai intampla ca, de multe ori, cand te uiti cu cine iti imparti pozitia intr-o redactie, cu cine esti la fel platit, cand te uiti la ce face ala, iti dai seama ca degeaba ai incercat sa faci mai mult, mai grav, ca degeaba ai reusit sa faci mult mai mult, ca degeaba ti-ai pus la bataie ideile si noptile nedormite pentru a scrie  a 10-a oara un text, fara ca nimeni sa ti-o fi cerut, cand nu se intampla mare lucru nici cu cardu, nici cu meritu, trusturile au ochii inchisi si depozitele incuiate. apoi trece un an si tu nu te-ai ales cu nimic. mi se pare normal sa te intrebi daca sa lasi sa mai treaca inca un an. la fel cum mi se pare normal sa ramai si sa tii in tine tot ce ai vrea sa strigi pe culoar, dar nu-ti permiti pentru ca nu esti un personaj dintr-o carte, esti intr-un trust de presa, in mare parte, unele dintre cele mai perverse spatii din tot ce oamenii numesc realitate. de-ati sti cum se scriu ziarele si revistele, nu v-ar mai mira de ce textele sunt asa cum sunt, de cele mai multe ori, proaste…

eu asist la niste plecari si nu-mi place. nici ce spun plecatii, nici cei ramasi in redactii. si simt nevoia sa spun si eu ceva pe tema asta, stiu ca nu ar trebui sa o fac. ce aud mereu? despre plecati, numai de rau. ce au mai scris/ spus plecatii? despre fostele redactii, numai de rau. eu nu stiu cui sa-i dau dreptate. toti au, in parte. dar de ce nimeni nu simte nevoia sa spuna un cuvant de bine despre ceilalti? de ce?

pentru ca vine o vreme ca asta de acum…

Ne iese importanta pe nari

in flacari mari. Sa te intreb ceva. N-AM TIMP, spun oamenii astia importanti. Am multe de facut, nimeni nu ma poate intelege, atatea si atatea, adauga ei de fiecare data. Si scriu articole lungi cu care isi deschid revsitele despre cat de putin timp le-a mai ramas pentru un ceai. Cand i-am vazut toti fumand tigari dupa tigari in pauze lungi si dese. Altii se ascund in spatele calculatoarelor si buchisesc un articol care, al dracu articol, bai frate, tot nu iese. Sau iese prost. Zici tu apoi care bagi la foc rapid 10 pagini intr-o zi. O tine de talent, de lucruri pentru care te-ai nascut si le faci intr-o zi cat altul in 10 zile. O tine de capacitatea de a privi lejer lucrurile, de a trai fara sa folosesti cuvantul “imposibil”, de a sti ca totul are o solutie si tu nu trebuie decat sa o gasesti si sa-ti creezi o dara libera de sosea pe unde sa ajungi la ea. O tine de felul de a fi, de forta din tine care striga NU TE PANICA, o tine de dorinta unora de a canta cand atatia altii urla.

E moda zilei sa te numesti N-AM TIMP, dar mie mi se cam rupe de mode. Si ale naibii trenduri ce ridicole devin atunci cand nu te prind… Si cum te trag dupa ele in mocirla penibilului ca pe un nimic de care unii ca mine simt acut nevoia sa rada in hohote. Pentru ca eu nu strig N-AM TIMP. Imi e rusine. Si apoi, n-ar inseamna asta doar faptul ca sunt depasit de tot ce a aterizat peste mine? Mi se pare ca e ca si cum as spune “taiati-mi salariul, nu merit sa fiu platit pentru toate astea, pentru ca nu am timp sa le fac si pana la urma le fac cam nasol tocmai pentru ca nu am avut timp.” Doar mie mi se pare asa? Sa spui ca n-ai timp e de bon ton, traiesti in alt secol daca nu te plangi de viteza cu care circula doua limbi pe cadranul ceasului zgariat de retrovizoare, pe cand incercai, grabit grabit grabit, sa iesi dracului o data din parcare ca tu n-ai timp de stationari.

Si d’asta, ma, mi se pare mie ca iti iese tie importanta pe nari, cand locul importantei ar trebui sa fie altul.

Si stii cat mi-a luat sa scriu postul asta? 2 min si 25 de sec. As fi terminat mai repede daca tastatura asta m-ar fi ajutat si ea, poate ca ar fi facut-o daca m-as fi crizat si i-as fi turnat un N-AM TIMP de rahat, dar mi-a fost rusine sa spun asta chiar si unor butoane care nu au facultatea de a rade de toti imbecilii. Asa ca m-am resemnat si am pierdut aproape 3 minute din timpul meu de prisos, dar, vai, atat de pretios… Ma lasi…

Pe drumuri.

Am cam tinut-o intr-un umblat de ceva vreme-ncoace. Nu mai am rabdare sa stau intr-un loc. Sunt mai haihui ca niciodata. Ideile imi alearga prin sange cu ditamai viteza. Vreau sa fac atatea si atatea, ma nemultumesc atatea si atatea, dar e mishto sa-ti iei zborul cu 200 la ora. Se poate cu 200? Habar n-am.

Intr-o dupa-amiaza am ajuns din nou la Dunare. Mirosea a prajeala de peshte si a balta. Am recunoscut mirosul asta de la distanta. Si ma bucuram de el, pentru prima data in viata, eu care balacarisem apele astea de cand ma stiam. Care fugisem de ele cum imi dadusem seama ca sunt in stare sa fug. Dunarea noastra are ceva malefic pentru mine, e baltoaca aia pe care o stiam de mica, despre care nici literatura noastra nu zice de bine, in fata Dunarii ma gandeam ca as vrea sa stiu ce au scris despre ea bulgarii sau chiar austriecii. Nu cred ca Dunarea lor e aceeasi cu a lui Fanus Neagu, cu a mea, cu a parintilor mei. Niciodata nu mi-a placut Dunarea, dar imi era dor de ea. Un dor din ala de care mi-am dat seama abia cand umbra mea se proiecta pe ape, intunecata mai ceva ca fluviul, luminata doar de ideile mele de pushtoaica tembela, pe care acum mi le aminteam, acolo, la mal, fumam in draci si ma gandeam la ce-i voi povesti peste alti trei ani Dunarii.

La bulgari nu mai mirosea a peshte. N-am inteles de ce. Niciodata n-am inteles de ce. La bulgari, am descifrat cuvinte scrise cu alfabetul ala atat de strain mie, atat de studiat in scoala, la bulgari am spus “dva” si “dobr^deni” si “cet^rnatzatzi”, am citit un meniu cu atentie si mi-am amintit ca “voda” n-are nicio treaba cu votka mea, am castigat un pariu pe o sticla de whiskey (repet, n-o vreau, a fost asha, la plesneala!), am colindat terasele lor, am mancat inghetzata uriasha, am plecat cu senzatia mea de demult ca amelie melo c’est moi!

N-aveam chef sa ajung din nou in Bucuresti si sa inteleg ca nu trebuie sa fac ulcer pentru ca o femeie scrie Catalina in loc de Catalin intr-un titlu si ma roaga sa nu-i mai spun ca-i o greseala penibila, ci sa-i bat finut obrazul si ma roaga sa nu mai vorbim de profesionalism ca nu suntem parteneri de afaceri (da, chiar asa a zis!), de parca daca eu sunt un amarat de redactor si ea o si mai amarata turnatoare de materialele altora (cum ar fi ale mele!) pe un site, inseamna ca trebuie sa ne luam in brate pentru gafele noastre, mie sa-mi placa al dracului de mult sa le semneze pe ale ei cu numele meu, sefa ei sa-i ia apararea, sefa mea sa-i ia tot ei apararea, nu ea sa invete sa nu-si repete greseala, ci eu sa invat sa-i accept frumos greselile. Nu sunt Dumnezeu, nici nu vin la serviciu sa petrec timp cu prietenii, pentru asta am weekenduri si vacantze si dupa-amieze si chiar si unele momente din timpul regulamentar de program.

Nush cum reusesc sa ajung mereu la categoria nemultumirilor care ma scarbesc. Adun atatea in fiecare zi, le lovesc incontinuu de micile satisfactii, de marile satisfactii, de tot felul de satisfactii. Incerc sa merg pe drumul meu, cred ca nu-i doar unul, am atatea drumuri, merg concomitent, cu picioarele, cu mainile, cu creierul, cu gandul… Din cand in cand, ma opresc sa mai mananc un fursec, sa mai fac un plan, sa mai trag o poza, sa mai scot o poveste, sa mai bem cafele, sa mai judecam la rece dupa ce-am gandit atata la cald.

Ma-ntorc la ale mele, cred ca mi-am facut mana pe ziua de azi!

Ultima ora, nicio stire, ce atatea stiri…

12:21. voi spune, evident, ca 12 se uita in oglinda si se vede pe el. e intors. e gol. e lenes. n-am vazut numar mai lenes decat asta. e ora la care oricine se opreste din citit stiri. nu vorbesc de ora asta din noapte, ci din aia luminata de un soare gretos. nu sunt o fiinta solara. deloc. m-am oprit si eu din citit site-uri de stiri, fix in urma cu un minut. am renuntat de mult la ziare, ma plictisesc, ma obosesc, obiectivitatea lor imi zbarleste si cea mai infima fibra creativa. de v-ar vedea bogza reportajele voastre standard, s-ar pisa pe multi dintre voi. scuzati limbajul. ma oripileaza adesea tinerii iesiti de pe bancile facultatii de jurnalism. au invatat la scoala lor de doi lei vechi formule proaste si le aplica in pagini ce te scarbesc. Nu cred in obiectivitate, vorba lui Lupsa, caruia tocmai i-am inchis site-ul. Obiectivitatea asta cliseu ma face sa cred tocmai pe dos: ca nu asa a fost, ca nu au prins nimic din povestea aia scrijelita pe teren. Dar ce zic, cati dintre ei mai fac intr-adevar teren… Cativa, dar parca nici atunci nu-mi vine-a crede ca au fost acolo si stiu ce-mi spun, obiectivitatea lor batuta in cuie precum plansele tabelizate pe peretii facultatii din care au iesit jurnalisti, ma face sa ma indoiesc ca ei au inteles ceva, ca ei imi pot transmite ceva din tot ce au cules si chiar nu stiu daca au cules ceva sau doar se-ncurca in cuvinte pe care nu le stapanesc. N-am chef acum sa-i mai comentez.

Am mai citit despre permutarile care mentin vibratii periculoase in regiunile unor redactii sportive sau doar de cotidian, pana si tabloidele muta piese de la o vreme, dar ele mai mult acumuleaza piese, ce-i drept… Ma uit la mine, ma uit la ei, privesc dintr-o tribuna acoperita un meci cu faulturi, jucat pe ploaie torentiala. E si fain si plictisitor, si linistitor si frustrant, cand ma gandesc la banii dupa care fug ei pe terenul lor mocirlos si eu stau cuminte pe bancuta mea, stau jos si ma uit frumos cum altii scriu, bine, prost, nu conteaza, dar se agita pentru ceva, cei mai multi pentru ei…. Putini fotbalisti mai vezi sa se agite pentru placerea de a juca, putini jurnalisti mai vezi sa se agite pentru placerea de a scrie, pentru bucatiaca lor de hartie… Ce conteaza: leafa. Merge treaba, criza n-a ucis prea multe publicatii, imi amintesc doar de una, de revista aia denumita asa cum orice cantociaosa de pe la noi si-ar dori s-o denumeasca lumea. Dar nu i-a fost dat.

N-am chef de toate astea. Trec printr-o etapa in care caut insistent linistea. Mi-e bine aici, in banca mea. Nici prea prea, nici foarte foarte. Ceva de care am fugit intotdeauna. Nu cred ca am obosit, sunt prea tanara sa obosesc, nu cred nici ca deja m-au scarbit mult prea mult toate fazele pe care le-am vazut pana azi, la 12, nu cred nici ca nu-mi pasa. Pentru ca imi pasa mult prea mult de pagina mea, desi adesea imi amintesc ce-mi spunea cineva mai la-nceputuri: lasa-te, lasa-te de presa, fa publicitate, fa altceva… nu m-am lasat. nu-mi pare rau. (ma-ntorc la fara majuscule, postul asta nu merita majuscule!) nici excesiv de bine. dar azi sunt linistita. din cand in cand, pana-n 12:21 mai trag cu ochiul spre tabela de golaveraj. scorul nu ma priveste in mod direct pe mine. si nu-i excesiv de interesant sa te uiti la scorurile alora. nu m-au interesat, personal, niciodata. ce-i drept, m-au nemultumit de multe ori, dar asta doar pentru ca le raportam la mine, insa azi nu mai fac asta. e prea soare si nu-s o fiinta solara. ma ia cu ameteli.

Atatea mizerii si eu n-am chef sa scriu…

N-am mai scris de mult pe aici. Mi se pare inutil sa scriu pe blog. Nu vad ce as avea de spus cuiva despre mine. Despre altii, iar, m-am saturat sa scriu. Mi se pare oricum inutil sa scrii despre orice. Incep sa ajung la concluzia aia trista ca lumea vrea sa vada poze si filmulete. Nici nu mi se mai pare o realizare isotrica inventarea alfabetelor. Poate ca ar fi fost mai bine fara ele.

Mi-ar fi placut sa scriu despre un batran ciudat care s-a asezat langa mine pe scarile de la TNB sa-mi spuna ca evreii conduc lumea dintotdeauna. Purta o traista si plete albe ii ieseau de sub o sapca vernil. Se-nfasurase-ntr-o patura, era noapte, a doua noapte de pseudorevolutie modoveneasca la Bucuresti. E ceva de atunci. Dar n-am avut chef sa scriu despre asta. Nici acum n-am. Daca o fac, e pentru a incerca sa inteleg de ce imi vine greu sa scriu despre intamplari care mi-au miscat timpanul si un colt dintr-un reper. Mi-a zis o gramada de aberatii personajul ala, el insusi evreu, mi-a zis cum in 89 era infiltrat in miscarea revolutionara, desi stia ca e o tampenie, nu se schimba nimic pentru protestele unor tineri, sforile se trag prin alte cotloane… Apoi l-a intalnit pe Putin intr-o cafenea, batranul meu juca table, Putin vorbea prea mult. Mi-a mai spus ceva despre cum se pot provoca seismele, el stie, caci tatal lui a lucrat la institut si daca nu va aparea fenomenul pur si simplu din pamant, o sa-l faca el sa apara. Un netot mi-a spus aberatii intr-o seara pe scarile unui teatru, sincer, mi-a placut conversatia aia. Atat de mult, incat m-am intrebat pentru prima data ceva ce multi trebuie ca s-au intrebat inaintea mea: oare evreii au scris Biblia pentru a se autodeclara preferatii divinitatilor, locuitorii pamantului sfant? Oricum, si Biblia lor e tot o scriitura, cineva trebuia sa scrie si o carte pe care sa o denumeasca “sfanta”. O carte a cartilor. Evreilor le-a trecut prin cap sa faca asta. Au facut-o. Scriitura a avut succes. M-am ateizat de tot.

N-am chef sa mai scriu. N-am idei. Poate ca maine voi avea din nou chef de scris. Vacantza de 1 mai. Dar n-am kef sa scriu. Plecare de la Universitate. Cu scandal. Procesul pe care il poarta o proprietara idioata care n-a muncit niciodata pentru apartamentul pe care isi permite totusi sa il inchirieze desi, legal, nu are dreptul. Altfel de ce mi-ar mai fi spus sa ma declar o nepoata idioata dintr-o provincie in care nu m-am nascut niciodata? I-au ramas mai multi bani din munca mea decat ar fi meritat. Sa-si hraneasca pisicile si sa-i stea in gat si-n ficat tot ce isi va mai achizitiona din ei. Cat de mincinosi pot fi batranii de Bucuresti. Dementul de la Universitate, dementa de la Universitate…

Trebuie sa verific ce este cu apartamentul din care am plecat. Simt ca trebuie sa fac asta pentru ca batrana doamna inconjurata de pisici sa nu-l mai inchirieze si altor tineri, pe bani grei, cu riscul prabusirii acreditat printr-o bulina rosie, cu riscul datului afara – parafat la nu stiu care judecatorie.

O sa revin cu detalii din povestea/ povestile pe care le-am auzit despre apartamentul ala si despre procese, de la matusa mea nenaturala, tanti Dana, femeie de moravuri usoare, care trece de mare doamna.

Dar azi nu am chef sa scriu. Poate ca voi avea maine. Azi ma indoiesc de tot ce tine de scris.

deh, si eu k tot romanu’, dar ceva mai de sus…

Despre ce as fi putut sa scriu eu azi? Despre salariul virat in cont, despre caldura de afara, despre tzoale de vara, despre cizme-n stanga, sandale-n dreapta pe trotuar si tenisii mei prinsi intre ele, la-nghesuiala… Lasati, lasati, nu excelez in imaginatii azi, o sa scriu si eu ca tot scriitorashu’ caruia-i pica subiectu-n cap si nu tre’ sa isi franga creierii sa-l caute. Ce-ar putea sa-mi cada mie-n cap? Blocu’? Dar nu despre bloc as vrea sa scriu, nici despre constructii de-un gri invechit, nici despre buline de culoarea rujului seducator. Mi-a trecut prin cap ca o bulina rosie are ceva din gura unei femei cochete. Ambele-s rosii, te provoaca, le leaga pericolul, atat ca bulina te si avertizeaza, gura unei femei foarte rar face asta. Si atunci, oricum, barbat fiind, nu vrei s-o crezi, ce barbat ai mai fi? Unul cu o rana in orgoliu. De ce sa vorbim despre toate astea, de ce sa ne complicam, cand e atat de simplu. Haideti, fratilor, sa vorbim despre cutremur!

O vor face toti, dar eu imi asum dreptul meu, cand stie toata lumea ce panicata am fost. Si daca or fi vreunii ce nu stiu, le povestesc eu cum m-am mutat intr-un bloc arhaic de pe la Universitate, pe vremea cand primarul urbei incepea sa vorbeasca despre seisme ucigatoare pe tv-uri plictisitoare. Dar ce, eu ma uit la televizor? N-am. Dar citesc ziare. Stiu ca n-ar trebui sa fac asta, e un obicei adesea prost in zilele noastre, dar pentru mine e ca un viciu, nu chiar precum tigara, doar precum cafeaua. Am o atitudine autodistructiva, m-am prins si eu de asta, fumez, beau cafele, citesc ziare si pentru toate astea fac nopti albe. Din cauza a ceea ce dimineata citesc in ziare, toata noaptea urmatoare mi-o petrec fumand si band, daca nu cafele, macar racoritoare. Dar, totusi, fara cafele, nu as rezista pana-n zori. Si trebuie sa rezist. Doar cum sa ma prinda pe mine – fata tanara de nici n-a-nceput bine sa se dumireasca de cum e prin deceniul III de viata – matahala aia de cutremur, fierbinde de 8 grade /R, tocmai la etajul 7 in minunata darapanatura de la Universitate…

Sambata m-a prins. Bine ca a fost un cutremur la lumina zilei, necuprins de vreo febra. 4-5 grade acolo, o nimica toata. S-au trantit geamurile lasate deschise, s-au balanganit usile, s-a cutremurat un pic parchetu, am fugit in tocul usii, desi stiam si eu ca daca e sa mor, acolo mi-e mai la indemana (v-am zis ca sunt cam autodistructiva). Daca esti invatat ceva de mic, probabil ca in tine se formeaza un instinct spre lucrul ala, care-n momentul critic, te cam face sa uiti tot ce ai citit mai recent si contravine cu ce-ti spusese tata, contravine cu ce-ti spusesera in I-IV, contravine cu insasi viata. Dar… Am fugit si de acolo, ca o teleghidata, cand mi se paruse ca s-a oprit, fix spre usa de la intrare cu vizor. N-am vazut nimic, m-am intors, am refacut traseul meu pe hol, pe sub lustra pe care abia ieri am vazut-o. E mare, din sticla, am o atitudine autodistructiva fara sa-mi dau seama, eu nu stiam ca lustra aia e acolo, eu am vazut-o ieri, evenimentul fusese sambata… Mai bine mai tarziu…

Pe durata zgaltaiturilor care, ce-i drept, nu m-au facut sa sufar foarte tare, in capul meu era: asta-i tot ce-am asteptat o luna-ntreaga, asta-i ucigasul, asta-i matahala care o sa ma arunce sub molozuri de-o sa ma transform in sobolan. Si blocul vuia, Calea Victoriei se transformase intr-un ocean parca, spumele ei miroseau ca praful sau poate doar eu aveam senzatia asta, atunci cand liftul ma lasase imediat jos, aveam inca in urechi vocea sora-mi prin telefon (ea ma sunase prima!) “ai incuiat usa, ai stins lumina?”, apoi am pierdut si eu semnalu, m-a sunat cosmina si a dat pe stiri “pamantul se misca in continuare” spunea stirista, eu fugisem de mult de la 7, da’, mi-e al naibii de frica de moarte, dar mereu am senzatia ca ma-ndrept spre ea si ca o evit la o distanta al dracului de mica. De multe ori imi spun ca sunt o pisica in fundul sufletului. Halal expresie.

M-am asezat pe trotuarul de la Politie, am calculat sa nu pice pe mine vreun bloc, in caz de ce auzisem eu de la Oprescu, apoi am trecut pe langa KFC, din care mi-a zambit o poza publicitara mare, un zambet fals si de carton, imi trebuia un moment ca asta sa inteleg cat de varza e publicitatea asta cu chipuri impietrite intr-un ranjet larg, m-am mai uitat o data si am vazut fata din poza cu parul ravasit pe fata, era speriata, se potrivea cu ziua aia si cu starea mea. Nu mi-a fost frica de cutremur in sine, mi-am admirat luciditatea (totusi am avut-o, n-am iesit pe usa la primul bum si – foarte important – nici pe geam! surprinzator din partea mea), mi-a fost frica de toate asteptarile mele de la acest cutremur, de toata imaginatia mea dintr-o luna-ntreaga, era cam neagra de la atata inaltime (si poate ca in cazul asta, negrul imaginatiei se combina bine cu rosul bulinei, nu-i nimic invechit aici, decat cladirea, o nimica toata)… Mi-era frica de tot ce se proiectase in mintea mea, nu de ceea ce se intampla in realitate. Clar, am devenit cutremurofoba, cum mi-a zis mie cineva… Caci inca imi mai este.

Am fugit pe Regina Elisabeta, am stat in statia lui 601 de la Universitate spre Rosseti, am stat pe o bara verde, simteam cum se misca, desi, am verificat, nimeni nu o mai atingea. Ciudat. De-atunci cam patesc asa, mi se pare ca se misca obiectele pe care stau sau pe care le privesc. Am senzatia ca e cutremur intruna, imi trebuie mereu o rama de geam care ar trebui sa faca zgomot, desi aud si zgomote, aud bumuri, aud mereu ca si cum blocul meu si-ar scoate radacinile din pamant, aud urat, atat de urat incat, mai nou, imi e frica sa stau in casa si ziua. Si fac pariuri cu lumea ca va veni un cutremur mare, am auzit eu ca si-n Turcia, si-n Grecia, parca si-n Italia, cica si la noi, in 77, ar fi existat inainte niste cutremure de avertizare.

Oribil. Cand iesisem din scara, in evadarea de sambata, in fata blocului erau doi tineri. O el si o ea. Ea a venit la mine si m-a intrebat daca am simtit ceva. I-am zis da, a fost cutremur, la 7 s-a simtit urat, mi-a zis ca da, la 8 a fost groaznic, cica suntem vecine, mi-ar fi placut sa-i gasesc acolo si pe vecinii de la 9, sa-mi spuna ca la ei a fost terifiant, macabru sau cine mai stie cum. Dar nu iesisera. Poate ca sunt batrani ca majoritatea vecinilor mei. Ca toti, probabil, in afara de mine si de cei doi de la 8. Si cand n-ai apucat sa faci mai nimic din tot ce-ai vrea sa faci, si cand esti convins ca poti face toate alea, cand viata inca nu ti-a dovedit ca nu esti bun de nimic, dar nici nu te-a implinit pe deplin, faza cu moartea suna rau. Atat de rau ca trebuie s-o iei la fuga. Nici nu mai conteaza cum, important e sa scapi cu viata. Cred ca am instincte bune. Si am reusit sa o flituiesc repede, sus, pe baba de langa, de vre8 80 de ani, care iesise si ea sa ma-ntrebe de n-am auzit ceva, fix cand ma chinuiam cu cheia, i-am zis ca eu plec, a inceput sa planga ca ea ramane acolo, ca daca moare, vai, ce sa mai faca ea (asta-i refrenul ei preferat, a predat muzici!), mi-am cerut scuze si nici macar nu i-am spus ca la 80 de ani n-as mai plange atat, mai ales ea, cum sa planga, chiar ea care-mi spune zilnic cum se chinuieste cu viata, ca nu mai moare odata… M-am abtinut sa-i amintesc desi ea isi gasise fix atunci sa-mi spuna ca sunt de vina eu ca nu bat in usa ei niciodata, s-o-ntreb de sanatate. De parca ar fi facut ceva pentru mine vreodata, o idioata, de-ar fi muncit ea precum bunica-mea, ai carei parinti nu si-au permis s-o dea la cursuri de pian, poate ca si ea era talentata, mai stii…

Apoi am plecat din centru. M-am suit intr-un ratb si am fugit la sora-mea, departe de orice universitate. M-au sunat cei mai buni prieteni ai mei si mama si tata. Spuneau toti ca la mine s-au gandit prima data, la cat ii intoxicasem cu cutremurele mele de cand mi-a trebuit mie casa in centrul vechi, ziceam ca are ceva boem, ca voi citi mai bine, ca voi scrie mai bine. Pe dracu. Am citit mai mult, nu si mai bine, concentrarea mea e foarte slaba in ultima vreme, am scris la fel de prost, sa crezi ca felul in care scrii tine de incapere, de luciul colii, de tastatura, asta-i o mare tampenie. Dar na, nu am crezut, trebuia sa o verific eu…

Acum abia astept sa plec de acolo. Acum imi stiu gestica intr-un mod ciudat. Situ cum am incuiat usa, cum am descuiat, cum am pus pe masa o carte, cum am stins tigara. Nu observam nimic din toate astea. Acum ma gandesc ca s-ar putea sa fie ultima data cand incui, cand descui, cand sting tigara, cant etc etc etc… Oare am mai devenit si fatalista?

Cand te gandesti ca la cutremurul ala dintr-a douspea (?) dormisem ca nesimtita si apoi am spus o saptamana ca trebuie sa mai fie un cutremur sa-l simt si eu, sa vad si eu care-i faza, cum adica, toti sa vorbeasa despre asta si eu sa n-am habar?

Am trait mereu in afara cutremurelor, acum am senzatia odioasa ca traiesc in epicentrul lor: CENTRUL BUCURESTILOR. Ba, chiar undeva la varf, intr-un epicentru vizibil, sus, ca un epicentru intors, la 7, acolo unde vuietul pamantului se fute cu vuietul avioanelor.

Dintre un om si un cuvant…

… eu as alege cuvantul. Nu cred ca sunt multi cei ce m-ar intelege. Dar cuvantul nu-ti va da in veci un shut in cur. Pentru un cuvant, m-as certa oricand cu un om. Stiu ca asta nu-mi usureaza prea mult viata. Ba dimpotriva.

 

De cuvinte ma agat sa pot sa urc, sa nu ma dau la fund, sa nu trec nebagata in seama prin lume, sa nu fiu o oarecara pasagera de birou. De cuvinte ma agat atunci cand m-as da cu capu’ de toti peretii, sa-mi sparg nervii, sa se faca tzandari, sa pot sa ies zambitoare din toate frustrarile si angoasele care ma agita ca pe sticla aia de cola perfect inchisa.

 

De cuvinte ma agat sa nu dau in cap la lume. Stiu ca toti ne agatam de ceva sa nu facem asta. Sunt violenta in limbaj, nu neaparat la prima vedere, caci cuvintele grele se tac. Pentru ele, nu folosesc sunete, ci doar litere.

 

De cuvinte ma agat sa conturez frumosul, monstruosul sau doar banalul. Le conturez in versiunea mea, unii ii spun stil, altii cred ca e doar altcumva.

 

De cuvinte ma agat sa zbor, sa ating inaltul, la brau cu iubirile mele, cu dorurile mele, cu ideile mele prinse de gat.

 

De cuvinte ma agat ca o disperata, cuvintele sunt tot ce am mai bun, nu silueta filiforma, nici cultura mea pe care eu n-o vad deloc bogata. Ba dimpotriva. Dar cuvintele sunt acolo, ele ma transforma in mine insami, ma mangaie pe par cand mi se face frica sau radem impreuna in hohote mari de cate ori am mai reusit impreuna vreo faza mishto.

 

De cuvinte ma agat cand tot pentru cuvinte ma separ de lume.

 

Din cuvinte mi-am facut un mod de viata, am ales sa muncesc in cuvinte, dar mi se face greata de cate ori vad ca multi le folosesc ca pe orice alt instrument de lucru. Ca si cum ar da cu sapa. Sau ca si cum cuvantul asta ar fi batatorul de covoare. Sau mai stiu eu ce. Trebuie sa umpli niste pagini pana la salariu? Arunca trei cuvinte intr-un chenar si gata. Nu conteaza. Daca cineva le schimba lor un cuvant, nu-i afecteaza. Da-l dracu de cuvant, ce treaba am eu cu el, ce ma leaga pe mine de cuvantul ala? Ce mi-as mai dori sa fiu ca ei.

 

Dar eu stiu ca un cuvant respira intr-o fraza. Un cuvant are o inima care trebuie sa bata intr-un ritm, ritmul ala pentru care se zbateau poetii la margine de pagina si faceau calcule de matematicieni. Atunci cand schimbi un simplu cuvant, chiar si-ntr-un articol de ziar sau de revista s-ar putea sa omori o-ntreaga fraza. O sufoci. O pierzi. Dar n-oi incepe acuma sa plangi pentru atata lucru. Macar o fraza sa omori si tu cu sange rece. Eu nu pot fi ca tine.

 

Cu astfel de oameni ma cert incontinuu de dragul cuvintelor. M-am revoltat cand, pentru a incapea intregul meu text in pagina, cineva mi-a scos o frantura de propozitie din interiorul unui text de 6 pagini, mai de pe la mijloc, pesemne o fi zis ca daca-i de-acolo n-o sa ma prind. Ti-ai gasit. M-am prins! Cum dracu sa nu ma prind cand imi scoti juma’ de propozitie care imi leaga de rest un citat, iar tu lasi citatul in aer, nici macar cu aliniat, ci in continuare? Zau, o sa mi se spuna ca-s nebuna, dar faptu’ ca mi se elimina o frantura dintr-un text pe mine ma doare. Pentru ca eu imi iubesc cuvintele. Dar oamenii ca cei despre care vorbesc nu ma vor intelege niciodata. Pentru ei cuvantul e o lopata.

 

Si ma mai deranjeaza al dracului de tare cand gramatica se ia la tranta cu stilistica. As alege oricand stilistica, desi stiu mai multa gramatica decat… hahahaha, muuulta lume. Daca eu scriu (atentie: urmeaza un exemplu ce nu suna-n niciun fel!) BANII AU PLATIT nu inseamna ca eu am crezut ca, intr-o zi, li s-a sculat unor bancnote demente sa iasa din casa si sa dea fuga la piata sa spuna “da, buna ziua, am venit sa platim castravetii pe care i-a luat de aici stapana!” Logic, desi greu de crezut, mi-am inchipuit si eu ca cineva a platit ceva cu banii, dar de ce trebuia sa fac musai din banii astia un instrumental punandu-i in fata un “cu” banal? Uite, nici macar nu puteam face asta, caci construiesm textul in asa natura, incat eu vorbeam acolo, pe pagina, chiar cu aia care platise. Deci nu puteam sa zic “draga mea, tu CU BANII AU PLATIT! Caci corectura nu schimbase si persoana verbului, nu o transformase in a doua, nuuuuu, corectura facuse cum crezuse mai bine. Bagase, frate, un instrumental total aiurea, sa nu zic fix ca isi bagase… scula, na. Nu corectura ma ofticase, ci altceva, altcineva chiar. Nimeni nu simtise cuvintele, nimeni nu le vazuse in ansamblu, dar faceau modificari de stil si nu vedeau ca lipsesc diacritice. Nu multe, una, doua, dar pentru asta a trebuit sa muncesc de trei ori. O daaaaa, e vina mea. E vina mea ca eu vad altfel cuvintele, e vina mea ca sunt atat de nebuna incat cred ca un cuvant are un suflu, ca un cuvant e la fel de puternic ca marea, ca bomba atomica sau ca vantul cel mai strasnic. E vina mea si mi-o asum, dar voi face la fel in continuare. Ceea ce pe multi va deranja.

nopti si faze care ma obsedeaza

Ma obsedeaza din ce in ce mai multe kestii in noptile din urma.

Cel mai tare ma obsedeaza mizeria aia de stire dintr-un buletin de prezicatoare cu fuste liliachii cu floricele pe campii. CUTREMURUL e stirea, in rol de prezicatoareee… hm… aici e mai complicat. Uite ca m-am si documentat. Care va-sa-zica avem asa:

Una bucata primar care inainte imi era simpatic, l-as fi votat chiar si la prezidentiale de-ar fi candidat (bine, nu fac propaganda, nu ma pricep deloc la politica, ba chiar l-am votat si pe Basescu la un moment dat, deci sunt varza!). Dar nu, simpaticul nostru primar trebuia sa apara pe tv-eu, la antene, la realitati, ma mir ca nu s-a dus si la oteveu, sa ne anunte dumnealui ca o faimoasa tzatza ca vedeti, fratilor, vine cutremuru’ in 2009, va fac eu subsolurile beton, sa va refugiati in ele, pun paturi prin salile de sport, sa va-nfasurati in ele ranile lasate de zidurile fisurate, doldora de cangrene. Canceroase blocuri mai are Bucurestiul (nush daca asa o fi zis si Oprescu, zic eu!), sunt multe, iar eu, wow, eu sunt super tare, k intotdeauna, m-am mutat si acum intr-una din constructiile astea cu maladii cancerigene, situata fix in buricul targului. O daaaaa…

Apoi, a venit si Guvernu (ba nu, Guvernu i-o luase inainte edilului) cu hotararea aia prin care anunta ca la 32 de ani e musai, scrie-n stele si-n alte harti, alea facute de om, cu studii si migala, sfiala acra de pamantean, sa vina orgia din analele pamantului. Am calculat si eu k tot tampitu’ si, da, maaa, atata e din ‘77. Bun, sa mergem mai departe, zic!

Mai vin prezicatorii, pe aia nu i-am vazut, mai vin specialistii de la noi si-l contrazic pe Oprescu, in fata chiar… Ce dacaaaa, vin specialistii de afara si astia ii dau dreptate, intocmesc o harta in culori infestate.

Cate nu am auzit despre cutremuru’ astaaa… Fel de fel de faze: ca va fi intr-o sambata dintr-un anotimp ploios, se va incheia la orele 3 in noapte, ca va fi intr-o sambata inainte de Paste, sau chiar in sambata marii sarbatori, ca vor fi 500 000 de morti, ca incendiile vor fi nenumarate, ca hypermarketurile vor deveni spatii de prim ajutor, ca spitalele vor pica aproape toate, ca centrul istoric va fi ras de pe fata urbei, ca vor pica blocurile alea de pe Stefan cel Mare si alea de pe langa Sala Palatului (aham, cam pe acolo stau si eu, ce faaaainn), ca din Bucurestii astia se va cam alege prafu.

Bai, la toate balivernele astea tzatzesti, imi vine sa raspund si eu ca o baba: sa-i ia dracu pe toti aia care le-au scornit! mai dati-o-n mortii ma’sii de treaba, e inadmisibil din partea lui Oprescu sa vina cu d’astea. Imi vine sa-i zic:

Chit ca o fi adevarat, nu poti anunta un cutremur, tu, ca primar ce esti, votat de toti astia care stau sa cada pe sub daramaturi. Nu faci decat sa creezi panica, salile de sport cu care te lauzi si subsolurile alea, unde o sa pui saci de dormit, sunt penibilitati, majoritatea oamenilor, de va fi asa cum spui, ar muri pana sa ajunga in ele, nici macar nu le pasa ca le cosnbtruiesti tu o casa in care sa-si astepte tragicul sfarsit. Ziceam sa anunti niste inundatii, se faceau niste fortificatii sau ce mama naibii ar fi trebuit facut. Dar un cutremur nu poti sa-l previi, nu poti decat sa te gandesti ca dobitocul cum o sa zaci prin balarii, la mama dreacu. E inadmisibil ca un primar sa faca asta, pana nici Basescu nu a iesit pe vremea cand era pe scaunul ala pe care stai tu azi, sa iasa-n strada cu astfel de afirmatii. La urma urmei, nu eram cretina, sa il cred pe Hancu, sau cum s-o numi nenea ala pe care nu l-am vazut niciodata. Dar cand vine primaru, inseamna ca se bazeaza el pe ceva, o fi asa, nu zic nu, poate ca sunt afirmatii sustinute, dar oricat de sustinute ar fi, trebuia sa ma lasi sa aleg daca vreau sa le stiu. Nu ma pot muta noaptea cu cortul pe campii.” Dar gata cu politicul, m-am ieftinizat prea mult cu toata discutia asta cu un Oprescu in absentia si la urma urmei, un cutremur nu poate fi anuntat decat cu cateva secunde inainte sau, cel mult, cu trei zile, cum zisese italianul ala despre care oficialitatile lor au zis ca-i IMBECIL. Cam asta-i diferenta, prin alte parti, daca vine un neica nimeni, unul si zice “baaa, e cutremur in trei zile”, autoritatile ii dau un sut in cur si-l trimit in pizda ma-sii sa creeze acolo panica, pe cand la noi chiar autoritatile vin cu panica si nimeni nu le mai trimite in pizda ma-sii. Macar ca italianul ala (cica si specialist in seismologie d’asta!) avusese dreptate. Oricum, era un simplu om, fara functie primita prin vot de la populatie, careia sa-i dea drept raspuns un “mai da-te-n sperieti d’aici!” Nu il condamn pe Hancu care a facut ca italianul ala (dar nici nu-l cred), insa DA, IL CONDAMN PE OPRESCU! Si, faza cea mai nasoala e ca sunt atat de idioata incat sa-l si cred, desi specialistii spun ca-n urmatorii trei ani nu va fi niciun cutremur, asta-i clar, restu-s baliverne!

Dar noaptea, cand geamurile garsonierei mele isi incep recitalul zgomotos, imi amintesc si eu ce a zis primarul si na de dormi, daca mai poti!

Da, nu pot, nu pot decat sa stau in garsoniera mea de pe Eforie, sa ascult cum urla materia, care s-a oprit de mult din plans, de pe vremea lui Bacovia, acum urla urat, urletele ei se proptesc in geamurile mele care nu se inchid ca lumea, care se izbesc unele de altele, impinse de vant, sar speriata din pat de fiecare data si ma asez la loc instant. Dar cade si jaluzeaua exterioara, cade puternic, da la o parte fierul ce-o sustine si se tranteste epuizata pe geamul ce le primeste pe toate cu trosnetul lui obsedant. De data asta, am sarit din pat, se zguduise toata incaperea, mi-am aprins o tigara disperata si tremuram ca dracu. Caloriferul era rece, nu stiu cum o mai fi cu caldura in Bucuresti, dac-o mai fi sau n-o mai fi, oricum, blocurile din centru au un tratament special de congelare. Mi-era frig si frica. Trageam din tigara cu foame de mancare, dar bucataria mea nu exista. Imi simteam inima batand aiurea, parca-mi spunea ceva. Apoi, am inceput sa vorbesc in gand cu vantul, dar vantul tacea. In schimb, au inceput sa urle in departare pasarile orbite de intuneric, manate de-un instinct ce le soptea vreun eveniment neprielnic pe batranul continent. Sau doar in tara asta, m-am gandit. In cap imi rasuna ceva, ma gandeam la locuintele lacustre, nu stiu cum imi amintisem de ele, ce n-as fi dat sa fie ale mele in noaptea aia, sa mi se surpe in cap doar doi piloni putreziti. Intelegeam intr-un fel singuratatea poetului cu tbc si cu talent in noaptea asta. Ne deosebeau atatea chestii, stiam si eu ca imi lipseste si tbc-ul si talentul si poetul din mine dat de mult disparut de politia ce-i cauta pe cei ce n-au existat niciodata. (v-am pierdut?). Dar singuratatea se simte altfel la 7. E de un megaefect. Te conversezi cu vantu, asculti obligatoriu cucuveaua cocotata pe bloc, ce-si incepe concertul la 01:00, te simti ca sotul dus pe sus la opera de nevasta obsedata de fandoseli si de vazul lumii. Cucuveaua asta e soprana ta. Inca se mai auzea pe fundal atunci cand s-au oprit tipetele crispate ale celorlalte pasari.

Atunci incepura cainii. Latrau furios, de sub geamul meu si de sub alte geamuri, de sub tnb-eu, de langa anticariate, din curtea politiei. Apoi s-au luat la cearta cu un aurolac sau aurolacul s-a luat la harta cu ei. Nu stiu. Nu m-am mai ridicat. Eu recitam in gandul meu din Bacovia, mecanic, fara niciun haz si fara niciun dumnezeu, si cand ajunsesem pe la locuintele lacustre mi-am dat seama ca nu mai stiu si am inventat fara sa-mi dau seama o continuare cu cizmele lui cutremuratoare, caci e cutremur acum si cizmele alea cutremura pamantul pana la descompunere. Materia urla in poezia mea, dar cui sa-i mai pese de ea?

Daca cerul e, prin absurd, o alta versiune a lumii noastre, cu alti timpi si alte legi, pamantul acolo e albastru si apele sunt maro. Iar muntii, muntii sunt de-un alburiu transparent, asa ca norii.

M-a trezit mama cu un telefon, altfel poate ca n-as mai fi venit la serviciu azi, poate as fi zis ca am murit, caci intrasem in graba intr-un metrou, ma prinsese un barbat mishto kiar cand se inchideau usile, altfel l-as fi ratat, si o prescolara cu fatza ciudata, ce se stramba la mine urat, imi ghicea viitoru. Mi-a zis si de cariera si de inima, era de bine, foarte de bine, apoi a adaugat: “pacat ca esti moarta!” si a plecat. M-am luat dupa ea, alergam desculta cu ea, cu ma-sa si cu sora-sa pe un trotuar din orasul in care m-am nascut. Si ne-am pierdut una de alta, drumul continua, dar iata-ma din nou in lumea mea, vie si nevatamata.

Si foarte foarte foarte revoltata pe toti cei care habar n-au ce inseamna postul din sectorul public pe care il ocupa. Asta nu inseamna ca mi-am pierdut revolta asta cand vine vorba de cei care habar n-au ce inseamna postul din sectorul privat pe care il ocupa. Da, n-oi sti eu care mi-e locul si n-oi sta in banca mea, dar ziceti si voi ca e de vina varsta si sper sa nu ajung atat de sarita de pe fix incat sa vreau sa fac politica, nu de alta, dar de scris incepe sa mi se ia din ce in ce mai mult. Pana intr-o zi in care voi hatari sa scriu pentru mine si atat. A, si pentru cititori, evident, dar nu pentru salariu.

explicatia, data viitoare!