… eu as alege cuvantul. Nu cred ca sunt multi cei ce m-ar intelege. Dar cuvantul nu-ti va da in veci un shut in cur. Pentru un cuvant, m-as certa oricand cu un om. Stiu ca asta nu-mi usureaza prea mult viata. Ba dimpotriva.
De cuvinte ma agat sa pot sa urc, sa nu ma dau la fund, sa nu trec nebagata in seama prin lume, sa nu fiu o oarecara pasagera de birou. De cuvinte ma agat atunci cand m-as da cu capu’ de toti peretii, sa-mi sparg nervii, sa se faca tzandari, sa pot sa ies zambitoare din toate frustrarile si angoasele care ma agita ca pe sticla aia de cola perfect inchisa.
De cuvinte ma agat sa nu dau in cap la lume. Stiu ca toti ne agatam de ceva sa nu facem asta. Sunt violenta in limbaj, nu neaparat la prima vedere, caci cuvintele grele se tac. Pentru ele, nu folosesc sunete, ci doar litere.
De cuvinte ma agat sa conturez frumosul, monstruosul sau doar banalul. Le conturez in versiunea mea, unii ii spun stil, altii cred ca e doar altcumva.
De cuvinte ma agat sa zbor, sa ating inaltul, la brau cu iubirile mele, cu dorurile mele, cu ideile mele prinse de gat.
De cuvinte ma agat ca o disperata, cuvintele sunt tot ce am mai bun, nu silueta filiforma, nici cultura mea pe care eu n-o vad deloc bogata. Ba dimpotriva. Dar cuvintele sunt acolo, ele ma transforma in mine insami, ma mangaie pe par cand mi se face frica sau radem impreuna in hohote mari de cate ori am mai reusit impreuna vreo faza mishto.
De cuvinte ma agat cand tot pentru cuvinte ma separ de lume.
Din cuvinte mi-am facut un mod de viata, am ales sa muncesc in cuvinte, dar mi se face greata de cate ori vad ca multi le folosesc ca pe orice alt instrument de lucru. Ca si cum ar da cu sapa. Sau ca si cum cuvantul asta ar fi batatorul de covoare. Sau mai stiu eu ce. Trebuie sa umpli niste pagini pana la salariu? Arunca trei cuvinte intr-un chenar si gata. Nu conteaza. Daca cineva le schimba lor un cuvant, nu-i afecteaza. Da-l dracu de cuvant, ce treaba am eu cu el, ce ma leaga pe mine de cuvantul ala? Ce mi-as mai dori sa fiu ca ei.
Dar eu stiu ca un cuvant respira intr-o fraza. Un cuvant are o inima care trebuie sa bata intr-un ritm, ritmul ala pentru care se zbateau poetii la margine de pagina si faceau calcule de matematicieni. Atunci cand schimbi un simplu cuvant, chiar si-ntr-un articol de ziar sau de revista s-ar putea sa omori o-ntreaga fraza. O sufoci. O pierzi. Dar n-oi incepe acuma sa plangi pentru atata lucru. Macar o fraza sa omori si tu cu sange rece. Eu nu pot fi ca tine.
Cu astfel de oameni ma cert incontinuu de dragul cuvintelor. M-am revoltat cand, pentru a incapea intregul meu text in pagina, cineva mi-a scos o frantura de propozitie din interiorul unui text de 6 pagini, mai de pe la mijloc, pesemne o fi zis ca daca-i de-acolo n-o sa ma prind. Ti-ai gasit. M-am prins! Cum dracu sa nu ma prind cand imi scoti juma’ de propozitie care imi leaga de rest un citat, iar tu lasi citatul in aer, nici macar cu aliniat, ci in continuare? Zau, o sa mi se spuna ca-s nebuna, dar faptu’ ca mi se elimina o frantura dintr-un text pe mine ma doare. Pentru ca eu imi iubesc cuvintele. Dar oamenii ca cei despre care vorbesc nu ma vor intelege niciodata. Pentru ei cuvantul e o lopata.
Si ma mai deranjeaza al dracului de tare cand gramatica se ia la tranta cu stilistica. As alege oricand stilistica, desi stiu mai multa gramatica decat… hahahaha, muuulta lume. Daca eu scriu (atentie: urmeaza un exemplu ce nu suna-n niciun fel!) BANII AU PLATIT nu inseamna ca eu am crezut ca, intr-o zi, li s-a sculat unor bancnote demente sa iasa din casa si sa dea fuga la piata sa spuna “da, buna ziua, am venit sa platim castravetii pe care i-a luat de aici stapana!” Logic, desi greu de crezut, mi-am inchipuit si eu ca cineva a platit ceva cu banii, dar de ce trebuia sa fac musai din banii astia un instrumental punandu-i in fata un “cu” banal? Uite, nici macar nu puteam face asta, caci construiesm textul in asa natura, incat eu vorbeam acolo, pe pagina, chiar cu aia care platise. Deci nu puteam sa zic “draga mea, tu CU BANII AU PLATIT! Caci corectura nu schimbase si persoana verbului, nu o transformase in a doua, nuuuuu, corectura facuse cum crezuse mai bine. Bagase, frate, un instrumental total aiurea, sa nu zic fix ca isi bagase… scula, na. Nu corectura ma ofticase, ci altceva, altcineva chiar. Nimeni nu simtise cuvintele, nimeni nu le vazuse in ansamblu, dar faceau modificari de stil si nu vedeau ca lipsesc diacritice. Nu multe, una, doua, dar pentru asta a trebuit sa muncesc de trei ori. O daaaaa, e vina mea. E vina mea ca eu vad altfel cuvintele, e vina mea ca sunt atat de nebuna incat cred ca un cuvant are un suflu, ca un cuvant e la fel de puternic ca marea, ca bomba atomica sau ca vantul cel mai strasnic. E vina mea si mi-o asum, dar voi face la fel in continuare. Ceea ce pe multi va deranja.
Completat sub: r Uncategorized
