12:21. voi spune, evident, ca 12 se uita in oglinda si se vede pe el. e intors. e gol. e lenes. n-am vazut numar mai lenes decat asta. e ora la care oricine se opreste din citit stiri. nu vorbesc de ora asta din noapte, ci din aia luminata de un soare gretos. nu sunt o fiinta solara. deloc. m-am oprit si eu din citit site-uri de stiri, fix in urma cu un minut. am renuntat de mult la ziare, ma plictisesc, ma obosesc, obiectivitatea lor imi zbarleste si cea mai infima fibra creativa. de v-ar vedea bogza reportajele voastre standard, s-ar pisa pe multi dintre voi. scuzati limbajul. ma oripileaza adesea tinerii iesiti de pe bancile facultatii de jurnalism. au invatat la scoala lor de doi lei vechi formule proaste si le aplica in pagini ce te scarbesc. Nu cred in obiectivitate, vorba lui Lupsa, caruia tocmai i-am inchis site-ul. Obiectivitatea asta cliseu ma face sa cred tocmai pe dos: ca nu asa a fost, ca nu au prins nimic din povestea aia scrijelita pe teren. Dar ce zic, cati dintre ei mai fac intr-adevar teren… Cativa, dar parca nici atunci nu-mi vine-a crede ca au fost acolo si stiu ce-mi spun, obiectivitatea lor batuta in cuie precum plansele tabelizate pe peretii facultatii din care au iesit jurnalisti, ma face sa ma indoiesc ca ei au inteles ceva, ca ei imi pot transmite ceva din tot ce au cules si chiar nu stiu daca au cules ceva sau doar se-ncurca in cuvinte pe care nu le stapanesc. N-am chef acum sa-i mai comentez.
Am mai citit despre permutarile care mentin vibratii periculoase in regiunile unor redactii sportive sau doar de cotidian, pana si tabloidele muta piese de la o vreme, dar ele mai mult acumuleaza piese, ce-i drept… Ma uit la mine, ma uit la ei, privesc dintr-o tribuna acoperita un meci cu faulturi, jucat pe ploaie torentiala. E si fain si plictisitor, si linistitor si frustrant, cand ma gandesc la banii dupa care fug ei pe terenul lor mocirlos si eu stau cuminte pe bancuta mea, stau jos si ma uit frumos cum altii scriu, bine, prost, nu conteaza, dar se agita pentru ceva, cei mai multi pentru ei…. Putini fotbalisti mai vezi sa se agite pentru placerea de a juca, putini jurnalisti mai vezi sa se agite pentru placerea de a scrie, pentru bucatiaca lor de hartie… Ce conteaza: leafa. Merge treaba, criza n-a ucis prea multe publicatii, imi amintesc doar de una, de revista aia denumita asa cum orice cantociaosa de pe la noi si-ar dori s-o denumeasca lumea. Dar nu i-a fost dat.
N-am chef de toate astea. Trec printr-o etapa in care caut insistent linistea. Mi-e bine aici, in banca mea. Nici prea prea, nici foarte foarte. Ceva de care am fugit intotdeauna. Nu cred ca am obosit, sunt prea tanara sa obosesc, nu cred nici ca deja m-au scarbit mult prea mult toate fazele pe care le-am vazut pana azi, la 12, nu cred nici ca nu-mi pasa. Pentru ca imi pasa mult prea mult de pagina mea, desi adesea imi amintesc ce-mi spunea cineva mai la-nceputuri: lasa-te, lasa-te de presa, fa publicitate, fa altceva… nu m-am lasat. nu-mi pare rau. (ma-ntorc la fara majuscule, postul asta nu merita majuscule!) nici excesiv de bine. dar azi sunt linistita. din cand in cand, pana-n 12:21 mai trag cu ochiul spre tabela de golaveraj. scorul nu ma priveste in mod direct pe mine. si nu-i excesiv de interesant sa te uiti la scorurile alora. nu m-au interesat, personal, niciodata. ce-i drept, m-au nemultumit de multe ori, dar asta doar pentru ca le raportam la mine, insa azi nu mai fac asta. e prea soare si nu-s o fiinta solara. ma ia cu ameteli.
Completat sub: r Uncategorized
