Am cam tinut-o intr-un umblat de ceva vreme-ncoace. Nu mai am rabdare sa stau intr-un loc. Sunt mai haihui ca niciodata. Ideile imi alearga prin sange cu ditamai viteza. Vreau sa fac atatea si atatea, ma nemultumesc atatea si atatea, dar e mishto sa-ti iei zborul cu 200 la ora. Se poate cu 200? Habar n-am.
Intr-o dupa-amiaza am ajuns din nou la Dunare. Mirosea a prajeala de peshte si a balta. Am recunoscut mirosul asta de la distanta. Si ma bucuram de el, pentru prima data in viata, eu care balacarisem apele astea de cand ma stiam. Care fugisem de ele cum imi dadusem seama ca sunt in stare sa fug. Dunarea noastra are ceva malefic pentru mine, e baltoaca aia pe care o stiam de mica, despre care nici literatura noastra nu zice de bine, in fata Dunarii ma gandeam ca as vrea sa stiu ce au scris despre ea bulgarii sau chiar austriecii. Nu cred ca Dunarea lor e aceeasi cu a lui Fanus Neagu, cu a mea, cu a parintilor mei. Niciodata nu mi-a placut Dunarea, dar imi era dor de ea. Un dor din ala de care mi-am dat seama abia cand umbra mea se proiecta pe ape, intunecata mai ceva ca fluviul, luminata doar de ideile mele de pushtoaica tembela, pe care acum mi le aminteam, acolo, la mal, fumam in draci si ma gandeam la ce-i voi povesti peste alti trei ani Dunarii.
La bulgari nu mai mirosea a peshte. N-am inteles de ce. Niciodata n-am inteles de ce. La bulgari, am descifrat cuvinte scrise cu alfabetul ala atat de strain mie, atat de studiat in scoala, la bulgari am spus “dva” si “dobr^deni” si “cet^rnatzatzi”, am citit un meniu cu atentie si mi-am amintit ca “voda” n-are nicio treaba cu votka mea, am castigat un pariu pe o sticla de whiskey (repet, n-o vreau, a fost asha, la plesneala!), am colindat terasele lor, am mancat inghetzata uriasha, am plecat cu senzatia mea de demult ca amelie melo c’est moi!
N-aveam chef sa ajung din nou in Bucuresti si sa inteleg ca nu trebuie sa fac ulcer pentru ca o femeie scrie Catalina in loc de Catalin intr-un titlu si ma roaga sa nu-i mai spun ca-i o greseala penibila, ci sa-i bat finut obrazul si ma roaga sa nu mai vorbim de profesionalism ca nu suntem parteneri de afaceri (da, chiar asa a zis!), de parca daca eu sunt un amarat de redactor si ea o si mai amarata turnatoare de materialele altora (cum ar fi ale mele!) pe un site, inseamna ca trebuie sa ne luam in brate pentru gafele noastre, mie sa-mi placa al dracului de mult sa le semneze pe ale ei cu numele meu, sefa ei sa-i ia apararea, sefa mea sa-i ia tot ei apararea, nu ea sa invete sa nu-si repete greseala, ci eu sa invat sa-i accept frumos greselile. Nu sunt Dumnezeu, nici nu vin la serviciu sa petrec timp cu prietenii, pentru asta am weekenduri si vacantze si dupa-amieze si chiar si unele momente din timpul regulamentar de program.
Nush cum reusesc sa ajung mereu la categoria nemultumirilor care ma scarbesc. Adun atatea in fiecare zi, le lovesc incontinuu de micile satisfactii, de marile satisfactii, de tot felul de satisfactii. Incerc sa merg pe drumul meu, cred ca nu-i doar unul, am atatea drumuri, merg concomitent, cu picioarele, cu mainile, cu creierul, cu gandul… Din cand in cand, ma opresc sa mai mananc un fursec, sa mai fac un plan, sa mai trag o poza, sa mai scot o poveste, sa mai bem cafele, sa mai judecam la rece dupa ce-am gandit atata la cald.
Ma-ntorc la ale mele, cred ca mi-am facut mana pe ziua de azi!
Completat sub: r Uncategorized
