in casa, eu am sters pe jos…

azi-noapte, pe la douaspe, am asezat hainute-n sifonier, am facut cafea la filtru. Mai am vreo doua fotolii si o canapea, dar nu sunt imbracate. Stau asa, ca trei nerusinate, in asteptarea toalelor – cadou din partea mea. Dar nu mai am bani. Nici chef. Sa mai astepte. Patul meu e nefacut, asa tutunul intra mai bine. Cosul meu de gunoi e o cutie de whisckey (aaaa, parca asha?!), capacul ei e scrumiera mea. Si uite-asa imi petrec eu cateva ore bune in casa mea fara de niciunele. A, si geamul nu se-nchide bine. E cam curent. A, uitam sa scriu si de masa rotunda. Asta-i mishto.

Abia asteptam sa ma mut aici. Deja mi s-a luat. Ce sa mai spun? De baba nebuna de la 4? E chiar tare. Cred ca-s singura ei vecina care nu o uraste si careia nu-i e frica de ea. Chiar o astept la mine la usa, intr-una din peregrinarile ei nocturne pe scarile intortocheate, pana la sapte, sa stam la taclale si sa bem o cafea. Si, evident, eu sa scriu despre ea ca si cum as scrie despre batranetea care ma asteapta. Hahaha. Da, cam asa, altceva, nimic.

Ridichea de interior (rapulum penitus)

Postul urmator e unul de sezon, de orice sezon, nu voi face decat sa completez un formular creat de altii inaintea mea. Dar il voi completa cu personajul care ma scoate din sarite zi de zi. Imi repsira aerul si-mi infunda urechile cu imbecilitatile ei. Este ridichea de interior. Am transpus-o in latina cum m-am priceput mai bine. Sper ca nu-i chiar rau. Hai sa ne distram. Sa va zic de ridiche:

O recunosti usor dupa cei trei perisori iviti din teasta. Este singura planta inclusa in fauna urbana. E trecuta. E trecuta rau. Chiar si de a doua tinerete, dar inca mai crede in povesti. Preferata ei e aia cu ridichea uriasa, e convinsa ca e un personaj cu greutate, ea insasi. Mai mult, se bate cu pumnu-n pieptul vinetiu si trambiteaza in stanga si-n dreapta ca este foarte sociabila, ca si cum toti cei de prin preajma sunt acolo pentru ea. De fapt, acestia rad pe infundate, atunci cand nu sunt deja grav afectati de tonul cu care ridichea de interior isi recita prostia. De obicei, ridichea de interior sta pe o pozitie bunicica, atat de bunicica incat te intrebi cine dracu o fi fost dobitocul care a plantat-o acolo. Adesea, ea se baga-n seama total aiurea cu destainuiri din regnul ei (animal, ca doar am zis ca-i speciala!) ca si cum ar interesa pe cineva. Insa ridichea de interior este afectata. Ei sa nu-i spui “s-a schimbat ceva!”, caci ea se panicheaza si n-ai vrea sa vezi o ridiche panicata, cu perisorii sculati si urland in portavoce. Ridichea de interior crede ca e marea stapana a incaperii, ca stie tot. Cand colo, poate veti spune ca-i un nonsens, dar ridichea de interior e varza, atat de varza, incat nu va ajunge niciodata sa inteleaga ca, de fapt, locul ei e in gradina, nu pe vreun scaun de birou.

Ridichea de interior, pe langa mall, Dorobanti, tarfic, mai frecventeaza si anumite sali selecte in care se discuta lucruri de o importanta pe care doar ea o poate intelege. Acolo isi desfasoara activitatea de pitipoanca de companie.

soc! sunt eu si m-am mutat!

Tzeapa! Inca nu m-am mutat, sper sa reusesc sa fac asta maine seara…

Macar ca mi-am facut bagajele… Am inceput cu sertarele cu nimicuri, am aruncat trei sferturi din ele si am ambalat intr-o punga din plastic daunator celalalt sfert.

(Bai, imi pare rau ca azi scriu ca dracu, n-am  mai scris de multe zile, in ultima vreme am curatat parchete si-am spalat chiuvete si ce-a mai fost de curatat, in fine, postul asta e un exercitiu ratat, trebuie sa bag un reportaj si incerc sa-mi refac mana pe aici, dar cred ca degetele mele au facut febra – degetara, evident! - de la atata munca nashpa.

Ok, sa revenim, socul din titlu l-am inghitit ieri. Mi s-a zbatut in stomac vreo 30 de minute. Trebuia sa merg sa mai dau o chirie proprietarei noii mele case. O garsoniera mishto, intr-o zona si mai mishto, care-mi scoate din buzunar o ditamai partea a salariului meu.

- Bine, ma, hai ca ai intarziat, se innopteaza deabinelea, scoate banii aia din sertar si fugi, ca te asteapta femeia, doar nu te-oi duce la miezul noptii, hai, te mishti? (asa vorbeam eu cu mine, proaspat intoarsa de la Gara de N, cam obosita si fara chef!)…

Sa scot banii din sertar, zic! Vezi sa nu…. Sertarul ala era gol. Si toate celelalte sertare. Aruncasem banii, eram convinsa. Am rasturnat punga cu nimicuri pe parchet, aha, aveam dreptate, in ea, bineinteles, NIMIC, am cautat in cosul de gunoi, stiam ca am mai aruncat si acolo vreun plic de raiffaisen, l-am gasit, era gol, dar cate alte plicuri nu aruncasem eu in saci mari de hartii, in ghena, in puii mei, unde dracului or fi ajuns.

Ma invarteam ca o matza beata (de unde atatia lei!) in cusca ei, era aiurea, cautam solutii la rece. Sun-o pe femeia aia, zi-i si tu ca nu te mai muti, ce daca i-ai mai dat o chirie, ce daca ai vopsit toti peretii garsonierei, ce daca e in centru, ce daca iti place parchetu si masa aia care te asteapta acolo, joasa si goala, rotunda, te asteapta acolo, sa bei cafele multe si votci diluate si sa scrii.

Da, am cautat solutii la rece, mi-am dat seama abia dupa vreo trei ore, cand gasisem banii, i-i dadusem femeii, bine ca mi-am adus aminte ca mai am si o colectie de agende ce ma asteptau cuminti inchise-ntr-o cutie cu flori negre. A fost cel mai tare sentiment. Frate, ce atatea strofocari si plansete jalnice cand pierzi un barbat, ce mizerie, plangi ca ai tu chef sa plangi, ca-ti place tie sa plangi, sa te plangi, adevaratul soc e sa pierzi o gramada de bani, sa vezi atunci ca-ti trece tot cheful de plansete. Atunci nu vrei sa plangi, atunci vrei sa gasesti solutii, si da-o dracu de treaba, atunci vrei sa gasesti banii! Cand pierzi un barbat nu vrei sa gasesti un barbat, nu-l cauti, vrei sa plangi, ca asa e regula, e un moft, e o tampenie. De parca te-ai fi trezit tu cu noaptea-n cap pentru barbatul ala, de parca te-ar fi luat pe tine cu ameteli de la tot ce ai facut pentru barbatul ala. Te-a luat pe dracu’, astea le faci doar pentru banii tai!

Pentru toate bocitoarele chemate la despartiri socante: Imaginati-va cum ar fi fost sa pierdeti un teanc de bani (na, proportie raportata la buget, atat cat sa o socheze pe fiecare dintre voi!) in loc de individul ala inselator sau rau-voitor, sau idiot, sau chiar mishto - de ce nu? – si va asigur eu ca faza cu despartirea va fi ceva, asaaa, un amanunt, uite ma ca se putea mai rau, la urma urmei barbati cam gasesti pe toate drumurile, cu banii nu-i chiar asa!

HAHAHAHA… Le si aud pe comentatoare:

- Draga, tu n-ai iubit niciodata, altfel n-ai putea sa vorbesti asa!

Zau? faza e ca eu, pentru jumatate de ora, am piedut si o ditamai suma de bani (proportie raportata la bugetul meu, suficient de mare cat sa ma socheze!)…

Madi (asta-i o prietena de-a mea, cu care m-am intalnit apoi la o bere, sarbatoream regasirea!) mi-a zis ca ea ar fi plans. S-ar fi crizat. Eu nu. Cautam solutii la rece. Cred ca sunt un temperament al dracului de strong sau de gresit construit. Era cea mai nashpa faza care mi se intamplase in ultima vreme sau chiar vreodata, poate. Si eu, aceeasi dobitoaca ce se crizeaza la simplul contact cu o tampenie minora, care nici macar nu o afecteaza personal, aceeasi dobitoaca ce se vaitase la toata lumea de vreuna dintre despartirile ei, cautam banii intr-o punga si solutii smart in capul meu nepieptanat. Cautam cu cea mai mare luciditate, cu maxima detasare si implicare. Cand Madi mi-a zis ca ar fi plans, ma gandeam ca

- bai, chiar sunt tare!

La cat sunt de capiata, macar atat, sa nu plang de cate ori pierd ceva!

Oricum, adevaratul soc e sa-ti pierzi banii, nu barbatul.

- da, mai, nu stiu ce iubesc mai mult, dar stiu ca plansul ala al vostru e un moft, v-as intelege de v-ati pierde banii. Oricum, in adevaratele situatii de criza (ca tot e pe val!), n-ai timp de bocete lenese, cauti solutii, cauti ce ai pierdut. Uite, eu am gasit ieri si ce-am pierdut si mai gasisem si vreo doua solutii de rezerva! Si n-am sunat pe nimeni in jumatatea de ora in care imi cautam ca disperata banii.

Atunci n-ai chef de niciun

- fataaaaaaaa, sa vezi ce-am patit!

Astea-s mofturi, fataaaaaaaaaaaaa, atunci cand chiar iti pasa, dai sfoara-n tara abia dupa ce ti-ai revenit!

- Vai, fataaaa, cum poti sa spui asa ceva?

- EEE, na, cred ca as putea spune chiar mai mult, dar gata, mai am si alte chestii de facut, e tarziu, da, stiu, pentru rima, voi spune ca ma apuc sa scriu… si altceva!

versiune light

In fiecare zi, ma agit ca o sticla de cola pentru lucruri mici.

In fiecare zi, ma scoate din sarite orice aberatie minuscula.

Cred ca intotdeauna am avut impresia ca daca-i dai unuia de inteles ca-i idiot, s-ar putea sa revina pe calea cea smart. Pe dracu. E o iluzie comica, e un rahat.

Mi-am petrecut ultimele doua nopti (da da, cica ar fi cele mai recente), cititnd un roman al unuia de-o varsta cu mine. Un roman romanesc, scriitura naiva, necomplicata, nu credeam ca o sa ma atinga intr-un fel, dar m-a atins. De cand nu mai statusem pana la 4 dimineata sa citesc? Cred ca din vara. Desi am mai reusit sa inghit pe putin o duzina de carti intre timp, niciuna nu ma facuse sa adorm cu ea pe piept.

In prima noapte de lecturat, aveam o sticla de pepsi ce mi se zbatea insistent in stomac. Mi-a trecut prin cap ca s-ar putea sa sufar de aceeasi maladie ca tipa din roman. Apoi, am bagat cateva tigari pe scara si m-am calmat.

Am dormit linistita ca si cum n-as fi citit nimic, am venit la biroul meu si m-am agitat din nou ca o sticla de cola, am injurat in scris si-am inghitit in sec orice cuvant greu si trivial care mi-a apasat cerul gurii din 5 in 5 minute, ca un nor doldora de salive. In d’astea mi s-au descompus cuvintele si au murit. Le-am inghitit, nu imi place sa fac asta, e ca si cum m-as otravi cu idei microbiate pe care ar fi de preferat sa le elimin. Le-am inghitit si gata.

(Ca tot sunt la capitolul asta, tre’ sa va zic si ca rautatea mea s-a bucurat ca nu-i singura pe lume, ca mi-ati zis pe mess ca si voua v-a placut postul de ieri!)

Cand am plecat, era aproape 21. M-am oprit la megaimajul din dristor. Mi-am luat doua pungi de mancaruri si o cutie de santal de portoclae rosii pe care am baut-o pe loc. Cand deja ajunsesem aproape de blocul meu si taiam parcarea, ma gandeam de ce fac toate astea, de ce imi cumpar toate prostiile din lume, de ce dreacu ma agit pentru toate cacaturile, de ce am card de credit, cand n-am avut vreodata nevoie de el, de ce am nemultumiri marunte (asta e pt ca fac doar chestii marunte, o stiu!), de ce pe mine ma doare-n cur ca e primavara, cand altii chiar se bucura pentru asta (ii stiti, cam astia-s tinta rautatilor mele!), de ce ma incapatanez sa fiu mereu in cautarea a ceva cat de cat serios, daca nu important, cand altii se tot scalambaie in cautarea martisorului, de ce ma calca pe nervi lucrurile marunte, dar, totusi, niciodata nu ma crizez pentru lucruri mari. Uite, cand am stat o noapte la urgente acum vreo trei ani si nu trageam prea mari sperante sa mai si ies de acolo, nu m-am agitat. Am zbierat la vreo doua asistente si m-am calmat. Mi-era atat de rau, dar nu m-a enervat nicio secunda ca as putea sa mor sau cine mai stie ce, pe mine ma enervau doua asistente imbecile.

Lucrurile mari nu ma scot din sarite. Nu ma agit pentru ele. Mi se pare normal sa fie asa. Sunt o sticla de cola agitata doar cand vine vorba de lucruri mici pentru ca stiu ca doar pe astea le pot schimba. Dar cum se intampla adesea ca toate stiintele mele sa fie infirmate, incep sa cred ca nici metamorfoza nimicurior nu-mi sta la indemana.

Dar n-am chef sa ma resemnez. Uite-asa, n-am chef. N-o sa zic niciodata viata mea e frumoasa, doar pt ca eu traiesc in bucuresti si altul se chinuie prin africa. Nu.

Cu toate ca, nu demult, sunt vreo trei saptamani de atunci, m-am intors in bucuresti dupa doua zile si-o noapte intr-un sat. Atunci eram supermegafericita pentru tot ce am. Pentru nimicul meu, care macar ca nu-mi da pe minus (eh, se va scoate din ecuatie cardul de credit!). Eram blocata in trafic, nici macar pe strada, sa ma hlizesc la blocuri invelite cu pancarte colorate, eram in pasajul de la victoriei, am stat acolo o juma de ora, fumam o tigara si mi se parea super tare. Ziua urmatoare nu mi s-a mai parut la fel.

E mishto sa te revolti, totusi. Daca n-ai fi revoltat, ai fi lesinat. Sau instarit. Sau implinit. Sau nepasator. Sau intelept. Sau fraier. Sau resemnat.

Macar ca atata vreme cat lupti pentru ceva, e o certitudine ca nu-i un razboi pierdut. Cand ai incetat sa te mai agiti, esti invins. Sau poate-ti pica din cer, se intampla adesea. N-am noroc de natafleatza. Si nici macar nu-mi plac perele. Mi se par niste roade ieftine, la indemana prea multora.

Asa ca nu va faceti griji, nu v0i ajunge la balamuc doar pentru ca ma crizez la toate lucrurile mici si de cacat. Dar cred ca sunt atat de multe lucruri d’astea, incat aia care cred, totusi, ca au ceva in cap (macar peste 500 de autori de fictiune si 50 de filozofi, o galeata de principii, entuziasme, perfectionisme s.a. asemenea) ar avea n la puterea a treisutesaptaspea sanse sa ajunga la balamuc DACA TAC.

esti pe ma-ta

Mi-e din ce in ce mai scarba de felul in care merg lucrurile, de felul in care se spun lucrurile, de felul in care se tac prea multe lucruri.

Cel mai mult ma enerveaza oamenii care sufera de functii. Sunt afectati. Sunt al dracului de afectati. De tot rasul. De tot cacatul.

Daca as lucra la strung si l-as auzi pe unu’ din tura mea, batandu-se cu pumnu-n piept, la telefon – conditie sine-qua-non – in timp ce se rasteste la altul, de prin alte parti SUNT STRUNGAR!, poate ca nu mi s-ar parea nimic nelalocul lui. Nu zic sa nu te mandresti cu ceea ce faci. Tu te-oi mandri ca esti strungar si chiar oi fi, nu te contrazic, ca nu ma pricep chiar deloc la strungarit.

Dar cand dai in tastatura cu documentari gugalitoare si umpli niste pagini care, intr-un final, ne par tuturora tot al dreacului de goale, cum poti spune SUNT JURNALIST? Poti? Eu nu pot. Eu, care ma mai plimb din cand in cand pe teren, care ma-ntalnesc cu surse, cum le-ai spune tu, carora eu le spun OAMENI, eu nu ma documentez doar de pe net, eu nu voi spune in vecii vecilor, nu voi recunoaste nici la judecata de apoi, ca sunt sau ca am fost vreodata jurnalist.

Pentru ca nu-s. Te las pe tine sa fii, te las sa te milogesti pentru o informatie la telefon sau la calculator, te las sa implori opinia publica sa-ti recunoasca functia mareata in societatea capitalisto-ipocrito-grabita in care traim, te las sa le repeti functia pe care o ai, atunci cand nu se prind singuri, si, ce-i drept, nu prea se prind niciodata si cand le spui, le-o cam spui degeaba, asa sunt oamenii prosti, uite, eu par exemple, sunt cea mai proasta dintre ei, nu prea-nteleg treaba asta cu jurnalistu’ lu’ peshte, nu prea-nteleg deloc.

Cred ca e ca faza aia. SUNT CREDINCIOS!

Uite, el-credinciosul se duce la biserica, tu-jurnalistul te duci in redactie, el-credinciosul face matanii, tu-jurnalistul faci tot matanii, el-credinciosul isi face cruce, tu-jurnalistul te-nchini gugalului tau, el-credinciosul barfeste si minte, tu-jurnalistul faci la fel, el-credinciosul e convins ca-si castiga un loc bun in rai pentru ca merge la slujbe si sta pe genunchii lui, tu-jurnalistul esti convins ca ti-ai gasit un loc bun in societate pentru ca mergi in redactia ta si stai pe functia ta.

Doi ipocriti, si tu si el. Sincer, nu dau doi bani pe astia ca voi. Daca ala-i credinciosul, sunt mandra de pacatele mele, daca tu esti jurnalistul, sunt atat de bucuroasa ca nu voi fi vreodata ca tine.

Cu toate astea, daca ala mi-ar spune ca e credincios i-as zice

ESTI PE MA-TA!

Daca tu mi-ai spune ca esti jurnalist,

ti-as zice la fel.

Intr-un cuvant…

… n-am chef sa fac nimic. Nu ma-ntreba de ce, pazeste-te, s-ar putea sa vars pe tine galeata fierbinte de nemultumiri. Stai in banca ta, nu te-avanta in dezgusturile mele, oricum s-ar putea sa fii numele unui motiv care ma face sa-mi bag picioarele azi in toate sarcinile nedatatoare de plozi. Mai bine…

zi-mi un cuvant pe care l-ai retinut din ultima carte citita, ce ti-a placut.

zi-mi un cuvant rostit candva de cel pe care l-ai iubit odata sau ai crezut ca-l iubesti. zi-mi cuvantul ala, trambitat in clipa cand te-ai hotarat sa-l parasesti.

zi-mi un cuvant pe care l-ai auzit din botul unui caine.

zi-mi un cuvant pe care stii ca ti-l va spune maine o vanzatoare de ciorapi rupti.

zi-mi un cuvant cu care l-ai descusut pe acel personaj din cel mai mishto interviu pe care l-ai luat vreodata.

zi-mi un cuvant soptit de preotul betiv ce sta-n biserica de la coltul strazii si spovedeste babe.

zi-mi un cuvant greu pe care sa-l fi putut spune chiar si prometeu cu glas de foc, intr-una din hotiile lui.

zi-mi un cuvant care sa ma faca sa plang,

zi-mi un cuvant care sa-mi arate ca esti in stare macar de-atat,

sa-mi zici un cuvant care sa nu ma faca sa rad in hohote de tonul tau cu care-ti canti zilnic odele prostiei.

Jurnalist sportiv de as fi fost…

Doamne, vai, ce viata-as mai fi dus… Cam asta era-n capul meu, ce picotea de dimineata-n metrou, pe cand furam cu coada ochiului titluri din ziarul batranelului de alaturi.

Atentie! Acest post este un advertorial gratuit!

Batranelul de langa mine, nu numai ca nu si-a intors ziarul incat doar el sa poata citi, asa cum stiu eu ca fac cei ce au dat 5 mii pe fituica lor de zi cu zi, ci, dimpotriva, mi-a intins sub nas tusurile cu noutati fotbalistice. Parca-mi zicea, NA, FATUCA, CITESTE, CA MARE MI-E MINUNEA, AZI, SA VAD UN CHIP FARDAT INTERESAT DE ZIARUL MEU DE BARBAT!

Citeam un titlu de-al lui Tolontan. Ceva de genul: Steagul a batut Steaua si un om a zambit din spital. Bun titlu, ma gandeam. De-ar fi zis o revista de femei, din alea cu care-mi pierd eu timpul, ca a zambit careva dintr-un salon oarecare, toata lumea ar fi zis SI CE DACA. Dar, intr-un cotidian sportiv, dadea chiar bine. Dadea in sentimente. Or astea nu exista intr-un astfel de cotidian. Pe cand, e plin de ele intr-o revista de femei.

Apoi, am tras de genele mele rimelate si am vazut, era acolo, Curierul Iubirii. Sau cam asa ceva. Si asta dadea bine in pagina, imi sarea in piept iubirea dintr-o foaie de meciuri. De mi-ar fi sarit o minge de fotbal, nu m-ar fi dat pe spate, mingea ar fi fost acolo, la locul stiut, dar iubirea… Nu stiam ca GSP-ul e cu iubire, dar pe cuvantul meu ca mi-a placut. Si iar mi-am zis ca daca as fi scris eu in vreo revista colorata, vorba domnului din imaginile de cu seara, despre vreo iubire intortocheata in vreun curier, mi-ar fi sarit in cap tot poporul feminin, in frunte cu mine insami: CLISEU. Dar, in GSP, era ceva aproape de arta.

Apoi, mi-am zis ca oi fi eu exagerata in dimineata asta. Ajunsesem sa-mi spun in gand ca astia de la Gazeta sunt un fel de Academia Catavencu a sporturilor. Deh, parca asta era prea de tot. Si, dintr-o data, am vazut: profesorii mei de limba ar fi chiuit de bucurie, astia de la GSP scriu cu i din i (a se intelege ca una dintre literele astea nu e i, ci are-n varf un semn precum accentul circumflex al frantuzilor!), ca cei mai mishto lingvisti pe care i-am vazut vreodata.

Da, pe bune ca eram exagerata, mai bine m-as gandi la reportajul meu. Dar ce vad, au doua pagini, ca de reportaj, pe bune ca a fost marea mea bucurie acel titlu: Morometii 2009 sint fotbalisti. Super tare, astia chiar au scris de echipa de fotbal din Silistea-Gumesti, care se bate pentru o promovare, o ceva, cica i-ar spune “Promotie”. Atat am apucat sa citesc.

Dac-as fi ramas eu in presa sportiva sa scriu ceva (nu doar, asa cum va spuneam mai alaltaieri, sa fac umbra degeaba biroului meu), cred ca nu mi-ar fi mers prea rau. As fi dat titluri cu iubiri si cu literaturi, ca eu doar de-astea stiu, in fotbal ma-ncurc mai ceva ca la volan. Ideea e ca titlurile bune dintr-un ziar sportiv sunt alea care nu striga MECI, GOL, FOTBAL, STADION, OFSAID. Deja lumea se asteapta la asta. Dar poate ca asa gandesc doar eu, o fatza fardata ce frunzareste un ziar de barbati…

Acest post va servi de amuzament fostilor mei colegi de la Psp, care inca-mi populeaza lista de mess.

Asta-noapte, mi-am amintit ca ieri…

… Pe la douaspe, m-am asezat pe-o piatra de lemn

si i-am spus unei femei:

eu cred ca un copil isi poate schimba parintii.

Probabil ca femeia m-a privit ca pe ultima dementa a tarii.

Nu m-am razgandit.

Si nici nu ma voi razgandi vreodata.

Eu nu deosebesc lemnul de piatra.

Mr. V si Mrs. V percep literele in culori.

Pentru Mr. V, litera M e roz,

pentru Mrs. V, ea e albastra.

Sunt Miss V si M-ul meu e M.

Mr. V si Mrs. V au o singura pereche de ochelari.

Ii poarta cand unul cand altul.

Degeaba.

Pentru Mr. V, litera M e roz.

Pentru Mrs. V, ea e albastra.

Mr. V s-a amorezat de fluturi.

Demult.

De cate ori n-a cazut in goana lui dupa aripi…

Mrs. V l-a insotit de atatea ori la vanatoare de fluturi.

I-a fost sofer, iubita, amanta, sotie, editor, caine de prada.

De cateva ori, ea chiar i-a gatit fluturi la tava,

cu mirodenii si stridii.

Mr. V nu a mancat fluturi niciodata.

Dar unii spun ca fluturii l-au omorat, in ‘77.

“Sa inchiriem un avion, sa ne prabusim cu el!”,

urmase rugamintea disperata a vaduvei V, prin ‘78.

Dupa 30 de ani si inca unul,

ma gandesc sa o-ntreb:

la ce ne trebuie un avion?

SA INCHIRIEM UN FLUTURE, SA NE PRABUSIM CU EL!

Femeia-n negru

A1 si A2 s-au cunoscut din intamplare. S-au intalnit intr-o oglinda veche, cu rama cafenie, atarnata pe zidul cojit de molii dintr-o bucatarie. Calatoreau pe digul ridicat de morbida igrasie. A1 avea o privire increzatoare ca si cum lumea intreaga i se asternea la picioare, un covor moale, de catifea vernil. A2 s-a convins pe loc ca A1 e o idioata, ce crede ca tot ce zboara se atinge cu degetele ei de copil imbecil. Dar a lasat-o-n pace, sa se convinga singura ca lumea e gretzoasa, scarboasa si nashpa rau. In fiecare an, se intalneau, de fiecare data cand A1 credea ca a mai realizat ceva, vreo capodopera ieftina, pe care, in prostia ei, o credea mareata. A2 zambea ironic in oglinda cu rama cafenie.

Nu trecu mult, si iesira for ever din prima lor bucatarie. Alergara-ntr-o mansarda din Bucuresti, unde A1 culegea picaturi de ploaie si vise mishto de pe intunecatii pereti. A2 radea incontinuu. Deja A1 devenise incredibil de cretina. Se credea aproape de materializarea tuturor planurilor. O dobitoaca. A2 vedea fiecare din cele 32 de griji cotidiene. Incepu s-o traga de maneca pe naiva de A1. Chiria, mancarea, nu mai dormi atat, nu-ti mai face ganduri imposibile de sustinut in planul meu, CONCRET, trezeste-te, proasta pamantului, furnica ce te crezi albina suprema a marelui stup!

Degeaba. A1 persista in reveria ei de zi cu zi. Doar noaptea, A2 prindea ceva putere sa-i spuna ca lumea nu-i buna, doar ea, A1, e o pustoaica nebuna de legat intr-o camera fara acces la REALITATE. Gata, frate, pana cand o sa mai crezi in tine, nu ti-a ajuns niciuna din datile in care ai plans, ai injurat, ai dat tot ce ai putut din tine ca sa ajungi tot NIMENI?

Hm, poate ca A2 are dreptate, isi zise intr-o zi gri A1. Atunci, construi primul ei personaj. Un NIMENILUNG. Faza cea mai tare a fost cand personajul a iesit un pic in lume, de mana cu studenta ce-l inventase. Nimeni nu s-a gandit ca A1 e personajul si A2 cea care l-a creat. Toti au spus ca personajul e suta la suta inventat, ca studenta exista de-adevaratelea. De fapt, studenta nu exista. TZEAPA. Dar A2 ii facea cu mana in oglinda colegei de trup, na ca ti-am facut-o, daca vrei, putem face ceva impreuna, dar lasa-ma pe mine sa gandesc, tu stai dreacului in banca ta!

A1 s-a zbatut ce s-a zbatut si a intrat in coma. Se mai trezeste din cand in cand. Dar nu mai are forta pentru visurile ei imbecile. Le-a cam pierdut in toata alergatura pe ulitele Bucurestilor, inca de pe cand cara in spate valize, fara sa-i pese ca e dimineata sau noapte, credea ca-si cara-n ele colectia de vise. In realitate, erau doar pagini goale de reviste si tzoale. A obosit, n-a murit, dar A2 i-a strans capul sub o perna din fulgi de rata, sa taca, sa nu mai respire, sa nu-i mai tulbure enervarile si cugetarile reale. A2 a ramas aceeasi, a capatat mai multe puteri, unii zic ca-i o forta distructiva, care actioneaza mai ales asupra siesi, asupra imaginii duplicat dintr-o oglinda veche.

Ce mai pereche… A1 si A2 se plimba prin ploi, cu un cercel intr-o ureche, cu un condei intr-o mana, cu o tava cu ganduri comestibile. A1 nu mai zice nimic, A2 zice ca sunt penibile. Poate ca A1 va muri in curand, atunci A2 o va plange 3 ore si 56 de minute. Si gata. Va porni mai departe, A1 n-are ce cauta in lumea asta, A2 o reneaga, A2 o roaga sa mai zica ceva… HAHAHA, A1 rade ea insasi de ea…

Grimase la mishto…

ma stramb la cana de cafea dis-de-dimineata, imi ling fiecare dara de vis cosmaresc din noptile inchise in sertare. Ma spanzur de carligele din casa scarii cu funii invizibile trase de cai verzi. Pe pereti, sunt urmele lasate de mortii ce-au locuit apartamentele pe care azi le incuiem noi cu cheile noastre zdranganitoare. TREZIREA! Avem nevoie de povestile voastre, pe care le-ati luat cu voi, batrani egoisti, chemati de glasurile popilor betivi. V-ati inchis in sicriele voastre turcoaz, noi ne-nchidem aspiratiile mari in superficialitati roz, cu clame de metal. Va uitam in fiecare zi. E razbunarea noastra gri. Sa va trimiteti multumirile pe adresele voastre d’altadata…

I-am spus toate astea unei pete afumate din zidul cu care-mi beau cafeaua, i le-am spus de dimineata, i le spun in fiecare dimineata, ca o rugaciune, ca o pedeapsa…

La randul meu, am aflat de la o batrana toate astea, o batranica ce bause prea multa tuica la cina si se plimba pe scara, intr-o seara de iarna tarzie. Indruga cuvintele nora’si si bocetele lu’ fiu-su si harjonelile plozilor pe care li-i crestea intr-o mahala bucuresteana… Il jelea pe barbat’su, pe care-l inselase, asa cum nora’sa in insela pe fiu-su. Isi jelea toti mortii, chiar de nu erau ai ei, ii jelea pentru o amprenta pe care-o scrijelisera cu fum, pe un perete, ca ultim gest uman, ca o marturie, ca o rugaciune, ca o plecaciune-n graba, in groapa, in lume…

Nu mai plange, femeie, ti s-a strambat fata zbarcita de credinte, scoate-ti batista mototolita din buzunarul carpit! Ce ai?

Scuteste-ma de bocetele tale, sunt o straina cocotata pe-o treapta.

Te folosesc pentru literaturi macabre pe care nici eu nu le-as citi. De frica. De timp pierdut.

Oricum, am o gramada de griji care ma dor in fiecare zi, mi se rupe de fumul din peretele tau, mi se rupe de problemele tale inventate, de femeie trecuta, inventata de mine… La ce dreacu ma ajuta sa creez personaje infecte ca tine, pe care sa le arunc pe pagini virtuale, palpabile, aruncabile?

HAHAHAHAHA, m-am saturat de voi, de personaje ce va stiti personaje, ce va plimbati prin lume personaje, fara sa stati la niciun semafor. M-am plictisit de vocile voastre taraganate, incarcate de mistere cautate in reviste-clisheu. E al dracului de greu de suportat tot circul asta ieftin, tot circul vostru de cacat.

De-as fi un demiurg, as face bisnita cu bilete la viata. As inventa alte creaturi care sa plateasca al dracului de greu pentru cinci tone de hohote. Intr-o sala grandioasa, cu termopane si parchet laminat, as monta scaune electrice pentru spectatorii interesati de comedia omeneasca, vanduta ilegal.

O, da, v-ati prins, am si zile al dracului de proaste si asta e una dintre ele… Cu nemultumiri grele si cuvinte usoare. Aberatii ieftine, senzatii gratis. Mizerii (cuvant invatat intr-o redactie, pe care nici ca l-am uitat vreodata, in vreo zi, in vreo secunda crizata…)!