am si uitat cum…

am si uitat cum se scrie pe blog. acum scriu doar ca sa-mi aduc aminte.

sau pentru ca nu imi place sa scriu pe facebook. nu stiu de ce. facebook-ul e pentru cei ce au chef de vorba. eu n-am. nici macar nu citesc ce se scrie pe facebook. ma uit la poze. imi place sa vad cum oamenii au imbatranit. oameni pe care nu i-am mai vazut de ani de zile, de pe vremea cand erau tineri si frumosi si nu-si postau fotografiile pe facebook, iar acum nu se mai pot opri din a afisa imagini cu chipurile lor amprentate de nopti nedormite, de iubiri ratate, de joburi ultra-solicitante sau cine stie de ce alte ale vietii urbane valuri. Le-a cazut sau le-a albit parul, ridurile au castigat pariul cu Q10, hainele pe care le poarta, desi mai scumpe si mai mishto decat alea de acum cativa ani, nu pot face mai nmic.

– ce crezi ca fac? ii spun unui prieten pe mess. 

– ?

– scriu pe blog.

– dar ce, a venit pastele cailor? ma intreaba.

– nu stiu, n-am televizor, ii spun.

– :)) si despre ce scrii?

– despre oameni care imbatranesc pe facebook.

Si abia atunci imi dau seama ca asta facem. Ne intalnim online, ne indragostim online, invatam pe net, muncim pe net (chiar si noi astia al caror rezultat final se vede pe print), pierdem noptile pe net, ne expunem pe net, ostentativ, precum o femeie care-si deschide dulapul de pantofi in fata prietenelor venite in vizita, doar sa se dea mare cu ultima pereche de M.B.. Si aia, ca sa vezi, un fake! Dar de ce vorbesc la plural? Eu nu fac asta, n-am chef.

De ce sa vrei sa postezi undeva: locurile prin care treci, cele cinci cafele pe care le bei intr-o zi, muzicile pe care le asculti, pasii pe hol, alergatul in parcul din cartier, cumparaturile la hypermarket, rujurile din portfard, respiratia cainelui, nudurile din copilarie, o cana, fata de perna, praful de pe noptiera, evenimentele simandicoase pe la care da bine sa mergem din cand in cand? de ce sa raportezi pe facebook tot ce faci, dand socoteala ca in fata unui sef care-ti cere zilnic un raport istovitor cu fiecare detaliu al prezentei tale in ziua respectiva la birou? de ce sa te trezesti in fiecare dimineata si sa deschizi mai intai facebook-ul si apoi fereastra? De ce sa te deranjezi, cand esti la o terasa si bei un vin, să-ti scoti telefonul pentru inca o poza pe care sa o postezi rapid, ca sa stie lumea unde sa te gaseasca in caz ca cineva ar vrea sa stea cu tine la o sticla de vin? Ce aberatie…

nu, e clar, e unul dintre lucrurile pe care eu nu le pot intelege. e ca matematica. dar macar pot intelege ca matematica ne e folistoare, nu stiu la ce, dar sunt convinsa ca matematica e ceva important si ca e bine sa fie asa. pe cand facebook-ul? 

astept cu nerabdare ziua in care facebook-ul va deveni materie obligatorie inca dn clasa a III-a. si ma bucur ca am terminat scoala generala. pentru ca probabil n-as fi reusit sa termin si eu, ca toti oamenii, patru clase primare. as fi picat la facebook. si sunt convinsa ca in caz ca se vor hotari sa introduca facebook-ul in programa scolara, Romania va fi prima tara din uniunea natiunilor prietene pe facebook care va introduce aceasta materie noua. oare cati ani vor mai trece pana atunci? probabil generatia care acum imbatraneste pe facebook nu va mai apuca sa vada minunea. dar copiii le vor studia profilurile, ca pe vietile si operele maestrilor, imperfecte, dar primele. 

si daca ei vor spune despre facebook ceea ce eu spuneam mai sus despre matematica? la urma urmei, ar avea tot dreptul, doar ei sunt copiii pozati si postati pe facebook din prima zi de viata. ei nu doar ca vor imbatrani pe facebook, ei vor mai si creste acolo. 

gata, ma plictiseste pana si sa scriu despre facebook, n-are niciun haz…

Anunțuri

fara cuvinte!

Sunt intamplari in fata carora ramai fara cuvinte. Sau te doare stomacul. Sau vrei sa fugi departe, cat mai departe. Constransi intre obligatii minore si satisfactii mizerabile, ne taram aiurea pe langa linii de tramvai de la marginea orasului. Fericirea a ramas in centru, asteapta verdele de pe semaforul ala in fata caruia ai timp sa fumezi o tigara intreaga pe trotuar, afumand doamne sesnsibile si barbati indulgenti cu viciile.

Cand nervii se intind in capul tau ca-n propriul lor living incapator, nu mai poti scrie in niciun fel. Atunci scrii aberatii. Si e ciudat ca mereu simti nevoia sa scrii fix atunci.

Ieri seara am vazut Jeux d’enfatnts. Si n-am inteles cum de nu-l vazusem pana atunci.

De fix o saptamana ascult incontinuu, obsesiv, compulsiv, maniac, muzici in franceza, in casti mari de la care ma dor urechile, dar nu conteaza, asta e singurul sacrificiu pe care il fac si care merita.

Sunt zile in care-i intelegi pe toti alcoolici, toti drogatii, toate curvele, toti sinucigasii.

citind…

„Era in fata unei tejghele intr-o bacanie si mama il astepta alaturi, si afara pe strada, ploaia de ianuarie prindea stalactite de crengile dezgolite ale copacilor. Ieseau impreuna din pravalie si mergeau tacuti pe trotoarul ud, el tinand o umbrela deasupra capului mamei si ea ducand punga cu mandarine. Treceau prin fata unei case unde se auzea cineva cantand la pian si muzica suna trist in dupa amiaza cenusie, insa maica-sa facuse observatia ca era un cantec frumos. Cand ajunsesera acasa ea fredona parca acest cantec, insa o lua cu frig si in seara aceea se culca devreme si pe urma veni doctorul, si mai bine de o luna veni in fiecare zi, insa ei ii era tot mai frig, si sosi si matusa Elle mereu surazand si doctorul mereu surazand, si mandarinele pe care nu le mancase nimeni se chircisera de tot in frigider. Si cand se termina totul el pleca impreuna cu matusa Ellen sa locuisca atunci intr-o casa darapanata in apropiere de Ponchatrain…”

Truman Capote, Alte glasuri, alte incaperi

aveam doua dressing(-)uri si nu-mi mai trebuia nimic

Anul trecut pe vremea asta, cat a trecut de atunci, stateam intinsa pe un coltar in miniatura din piele de ciocolata si mi-era frica sa deschid televizorul pentru ca locuiam singura si-mi menajam psihicul ca sa nu-mi dau peste cap si mai mult somnul, era atat de sus, parca stateam la 7 pe vremea aia sau la 8, memorie de praf de budinca, vedeam de pe geam un spital cu luminile aprinse in fiecare noapte si dimineata ma urcam intr-un autobuz si stateam mereu langa usa, din obisnuinta.

ploua in fiecare dupa-amiaza si tineam geamurile larg deschise, sa miros norii. era atat de sus, la 7 sau la 8, intr-un an se aduna maldare de nostalgie. cartile mele pe rafturile bibliotecii negre. oglinda ovala de pe usa din baie, in care incapeam din cap pana-n picioare si vorbeam cu mine, ce mishto e aici, n-o sa mai plec. era atat de cald acolo, asta-vara, dar respiram cochetarie si-mi ajungea. acolo, am ascultat in secret lady gaga, pe cand il citeam oficial pe kundera. mi-am facut cont pe facebook. am inceput sa scriu un scenariu despre o femeie tanara care nu vrea sa moara niciodata, o porcarie, dar nu conta, eram fericita, beam doi litri de cola pe ora si fumam un pachet de marlboro intr-o noapte. si era bine. desi mi-era rau in fiecare dimineata. imi faceam o cafea si-mi era bine din nou. pe gresia alba din balcon sparsesem o sticla de oja rosu-aprins, design involuntar. tineam in frigider doua sticle si atat.

intarziam mereu la serviciu pentru ca imi placea prea mult sa stau acasa. nicaieri n-am meditat mai mult la mine. niciun alt spatiu nu m-a cuprins mai bine. ca si cum as fi fost o esenta imprastiata intr-o garsoniera-nchiriata. aveam doua dressing(-)uri si nu-mi mai trebuia nimic.

brb

nimicuri

Pentru ca istoria nu ne afecteaza in niciun fel zilele de luni sau de marti, cafelele de dimineata, iesirile de seara. Bunica mea nu a fost in stare sa faca o diferenta clara intre viata ei dinainte de comunism, din timpul comunismului si de dupa comunism. Eu privesc pe ecranele teveurilor oameni care vorbesc despre moartea marelui terorist si-mi dau seama ca ma uit degeaba. Ma uit asa, pentru cultura mea. Cand ma vor intreba vreodata nepotii despre asta, sa stiu ce le spune.

Altfel, am ajuns intr-o seara prin centrul vechi. Am plecat de acolo cu geanta plina de hartii colorate care ma invitau la petreceri cu femei semidezbracate. Oare sa fi inceput de mult procesul de playboydizare a spatiului bucurestean istoric? Si doar eu sa-mi fi dat seama abia acum? Ma simteam ca si cum as fi avut o revelatie. De atunci, n-am mai trecut pe acolo. Am auzit ca lumea buna a inceput sa evite locul asta. Inca putin si va ajunge la fel de rau-privit precum discotecile din Regie?

Dimineata, in metrou, n-am vazut pe nimeni. Dar era multa lume. Ma voi obisnui vreodata cu trezitul de dimineata? Inca ma mai mir de faptul ca-mi reuseste, cat de cat.

O sa fumez o tigara-n ploaie. E chiar placut.

aprilie, seara

Ploua cat de cat. Ascult muzici retro, adica niste muzici romanesti de demult. Din cand in cand, fumez cate-o tigara. Azi am simtit si eu, in sfarsit, ca e primavara. Incerc sa-mi inchei ziua scriind un text care se incapataneaza sa nu fie scris. Uneori, un text e ca o femeie cocheta. Se lasa asteptat. Pana atunci, nu-ti ramane de facut mare lucru. Precum un barbat intelept, iti gasesti vreo treaba. Mai fumezi inca o tigara. Te uiti un pic pe fereastra. Iti lustruiesti pantofii.

Si cat e de placut sa stai cu fereastra deschisa, la 9 seara, si-n incapere sa nu fie frig. Se vede ca citesc Virginia Woolf. Da, citesc din nou Jurnalul unei scriitoare. Poate de data asta voi reusi sa-l citesc pana la sfarsit. E, pe putin, a treia incercare.

Si mai incerc sa ma las de obiceiul prost de a asculta muzici pentru versuri. Poate ca aici incultura mea muzicala isi spune cuvantul. Dar nu stiu de ce cuvintele „ïntr-un colt de cafenea” mie tot imi spun mai multe decat orice muzica. O mai fi cineva de varsta mea care sa asculte Marina Voica? N-as putea afla. Accentul ala rusesc, cred ca aici se vede ca sunt fata lu’ tata. Desi mie niciodata nu mi-a placut rusa si obisnuiam sa intru in clasa si sa-mi salut profesoara spunandu-i „Dasfidania”. Saraca, de cateva ori mi-a zis sa ies afara. Daca ieseam, nu inchideam usa dupa mine inainte de a-i spune „Zdrasvite” sau cam asa ceva. Cat am urat rusa in scoala, de-as fi stiut atunci accentul ala al Marinei Voica poate chiar as fi vrut sa invat cate ceva din limba asta. Dar nu-l stiam si imi placea sa spun ca, pentru mine, rusa e o limba la fel de moarta precum latina. Ce vremuri.

Noi vorbim cu mare arta despre una, despre alta… Si nu stiu de ce anume… Cu o ceasca intre noi… Si afara ploua, ploua, si-i trecut de ora noua…

despre discretie si alte lucruri care ne incurca rau de tot…

Citim articole de monden care fac stiri si din sireturi de pantofi si rescriu relatiile pornind de la un amanunt oarecare sau de la o poza de paparazzo. Mai mult decat orice, relatiile persoanelor publice intereseaza, oamenii cauta in ele refugiu, inspiratie, povesti de spus mai departe, satisfacerea unei curiozitati, fara de care cafeaua lor de dimineata n-ar avea acelasi gust.

Uneori, ma gandesc ca am ales sa fac ceva ce mi se potriveste prea putin. Ba chiar am incercat sa schimb asta. Chiar am incercat. Dar n-am convins pe nimeni sa ma plateasca sa fac altceva.

Stiu ca cel mai mult apreciez la un om discretia. Sa fie incapabil sa ma intrebe lucruri pe care nu vreau sa le spun. Sa nu intre cu bocancii in viata mea. Sa taca atunci cand orice ar spune ar fi in plus. Sa stie ca dicretia e destul de mult sinonima cu bunul-simt.

Sunt platita sa intreb. Si ca sa nu fiu platita degeaba trebuie sa intreb astfel incat sa primesc raspunsuri consistente. Sa nu vin cu declaratia-gigant „”am intalnit si femei cu umor”, rostita de un barbat de la televizor (am citit de curad chestia asta si am zis ca mai rau nici ca se putea!). Pentru ca asa, da, asa as fi platita degeaba.

Intotdeauna discretia mea ma tintuieste in fata paginii albe unde ar trebui sa rasara intrebarile insamantate cu indiscretie. Scriu o intrebare si o sterg. Daca pe mine m-ar intreba cineva chestia asta i-as zice sa dispara. Mai scriu o intrebare si o sterg si pe asta. Suna rau. Caut un concept decent, dar toate conceptele mi se par indiscrete. Caut sa construiesc o poveste, dar pare construita doar din indiscretii.

Tabloidele au viciat pana si ideea de a intervieva persoanele publice in legatura cu vietile lor personale. Intrebarile suna ieftin. Si pentru mine intotdeauna e important cum suna. Macar de-ar fi si suficient.

Poate ca problema mea s-ar rezolva simplu: intervievand oameni care nu pun accent pe discretie. Oameni care abia asteapta sa toarne din vietile lor. Oameni care merg la serviciu in primul rand pentru a povesti cu cine au iesit c-o seara-n urma-n clubul Y din cartierul Z si cu cine s-au combinat, apoi, acolo, reusind sa ajunga, in zorii zilei, acasa, intr-un BMW serie noua sau cu o achizitie cu suflet fardat. Dar nu. Nu-mi plac deloc indiscretii. Nici atunci cand mi-ar usura munca si mi-ar rezolva problemele.

Indiscretie inseamna, in primul rand, o lipsa de standard. Indiscretie inseamna inferioritate si prost-gust. Indiscretia in stare bruta provoaca reactii nedorite oamenilor care se respecta, cat de cat.

E trist sa-ti publici indiscretiile. Dar e la fel de trist sa publici randuri scrise care nu spun nimic. Ca si cum am trasa o linie dreapta. La minus infinit e indiscretia, la plus infinit e truismul. Sau invers. E important sa stai departe de orice infinit. Sa ai un echilibru. Intre cel pe care-l intrebi si cel care te plateste. Si echilibrul tau sa nu-l deranjeze, ba dimpotriva, pe cel ce citeste. Cata geometrie intr-un text!